Cărțile anului 2017

Ca și 2016, 2017 a fost și el un an foarte atipic, comparativ cu obiceiurile mele standard de lectură, dar dintr-un motiv diferit. Dacă 2016 a fost anul nonficțiunii, 2017 a fost în mod clar anul autorilor români.

La numărătoarea finală, numărul de cărți românești citite mi s-a părut absolut șocant: 30 din 50. O spun de pe acum: nu aș vrea să repet experiența. Motivul este acela că m-am uitat prin listă de mai multe ori și am avut sentimentul că nu prea am din ce alege. Cărțile preferate ale anului ar trebui să fie, în mintea mea, niște cărți memorabile, care să fi avut un impact emoțional semnificativ, pe care să le țin minte ca repere dintr-un motiv sau altul, care să fie cu adevărat pe sufletul meu, iar autorii români îmi oferă mai rar așa ceva.

Explicații sunt mai multe. Una, cea mai ușor de dedus probabil, este aceea că românii cam bâjbâie în literatură, cel puțin în SFF, iar eu în general asta citesc. De asemenea, par orientați pe chestii destul de simpluțe, nu prea se aruncă la proiecte de anvergură, lucru care până la urmă e de înțeles, că au din start multe limitări (timp, experiență, editori, etc). Am citit mult mai multă proză scurtă și mult mai multe romane scurte decât mi-aș fi dorit. În afară de asta, au fost mai multe cărți pe care le-am citit strict de curiozitate, să văd cum scrie x sau y, sau din datorie, pentru că se votaseră la Blogosferă, și nu pentru că mă atrăseseră cu adevărat cu ceva. Am avut și surprize plăcute, Tenebrele lui Daniel Timariu nu le-aș fi luat dacă nu era Blogosfera, și aș fi ratat o superdistracție, dar asta a fost o excepție.

De aceea, voi face nominalizările pe categorii mult diferite de cele de anul trecut, pentru că de data asta simt nevoia să separ proza românească de cea străină.

Cartea anului o aleg dintre toate cele citite, la grămadă, iar câștigătoarea este (șoc și groază!), un volum de proză scurtă! Povestea vieții tale, de Ted Chiang. Eu am citit ediția veche, care purta alt titlu (Împărțirea la zero), voi trebuie să țineți minte Povestea vieții tale, că asta se găsește acum pe piață.

Spuneam în primăvara trecută că mă aștept ca Ascensiunea stelară de Ana Maria Negrilă să fie cartea mea favorită citită în 2017. Mi-era greu să îmi imaginez ce altceva aș putea găsi care să îmi placă mai mult. Uite că totuși a fost detronată până la urmă, dar cred că nu se va supăra, având în vedere calibrul adversarului. Nu e cine știe ce înfrângere, să te bată Ted Chiang. Omul e un fenomen al naturii – a scris numai proză scurtă, și pe deasupra și foarte puțină (vreo 15 titluri), dar a scris-o atât de bine încât a reușit rapid să devină un nume de referință și să înhațe un premiu după altul.

Eu i-am citit în 2015 două povești apărute în CPSF, extrem de diferite între ele, dar ambele foarte impresionante, iar volumul acesta, care cuprinde alte 8 povești, se menține la același nivel de top. Fiecare poveste are cap și coadă, lucru pe care nu prea îl pot spune despre proza scurtă în general, indiferent că e scrisă de români sau străini. Marea majoritate a prozei scurte pe care am citit-o până acum îmi dă mai degrabă impresia că e un fragment din ceva mai mare, că transmite o stare, un tablou, un univers mai mult sau mai puțin schițat, un exercițiu de stil, ca o schiță preliminară sau un detaliu dintr-un tablou mai mare. Chiang nu scrie așa, la el totul începe și chiar se sfârșește, efectiv simt că fiecare operă e completă, un întreg de sine stătător, că nu are nevoie de nici un cuvânt în plus sau în minus, totul se află într-un echilibru care e extraordinar de greu de atins în texte de dimensiuni atât de mici. În afară de asta, ideile lui chiar sunt năucitoare, am avut pur și simplu sentimentul că întoarce lumea pe dos și o reașează în sisteme noi de referință, cu oricâte axe are el chef.

Odată stabilită cartea anului, pasul doi a fost să separ ficțiunea de nonficțiune. La categoria nonficțiune am citit aproape numai istorie. Singura excepție a fost un album de artă despre școala de la Balcic care e cu totul deosebit din punct de vedere al imaginilor, (super colecție, super reproduceri) dar nu m-a prea încântat pe partea de informație. La final, având de ales între mai multe volume de istorie, preferatul meu a fost Civilizații și tipare istorice de Neagu Djuvara.

Volumul reprezintă teza lui de doctorat din 1976, revizuită și adăugită în 2006. E o lectură extraordinar de interesantă, dar și foarte dificilă, pentru că vorbește foarte mult despre civilizații și culturi vechi și îndepărtate geografic cu care nu sunt familiarizată, cum ar fi cele din spațiul indian. Ori citești în ritm normal, ca să prinzi niște idei generale, conștient că va trebui să revii din nou mai pe îndelete asupra capitolelor respective, ori te întrerupi le fiecare trei rânduri ca să descoperi cu adevărat despre ce e vorba în propoziție, pentru că e plin de referințe la împărați, localități, eroi, stiluri artistice, etc. de care nu am auzit niciodată. Cum spuneam, e dificil, dar dacă te hotărăști să te înhami serios la o lectură ca asta, satisfacțiile vor fi pe măsură. Pentru mine a meritat efortul cu vârf și îndesat.

La ficțiune voi separa, cum spuneam, proza românească de cea străină.

Cea mai bună proză românească este Ascensiunea stelară, de Ana Maria Negrilă, despre care am scris aici.

 

Cea mai bună proză străină este (vai, din nou șoc și groază!) o poveste de dragoste! Cine ar fi crezut? Clar nu eu.

E vorba de trilogia Captive Prince, de C.S. Pacat, iar rezultatul neașteptat se datorează în principal faptului că… am citit prea mulți români. :))) Nu, serios. În afară de aceste trei cărți, am mai citit așa:

  • una de Joyce Carol Oates – nașpa
  • Cioburi de onoare și Barrayar de Bujold – și mai nașpa
  • Fools Quest de Robin Hobb – volumul 8 din seria cu asasinul și cel mai slab dintre toate, o pastă lungită de 800 de pagini cu acțiune care putea fi cuprinsă în 200
  • pe Ted Chiang l-am declarat deja câștigătorul suprem
  • antologia de SF a lui Gardner Dozois am terminat-o cu chiu cu vai și cu multă autosugestie
  • pe Conan nu pot să îl iau prea în serios pentru că mi se pare prea datat, depășit de vremuri, e interesant în scop documentar, dar atât

…iar după bilanțul acesta trist mai rămâneau în joc doar trei candidați:

Un spațiu periculos de Kelley Eskridge, întâmplător tot o poveste de dragoste, scrisă fain și tradusă exemplar de Lorena Lupu. Ceea ce face cartea interesantă este faptul că nu îți poți da seama dacă personajul principal e bărbat sau femeie (și nici nu trebuie să îți dai seama) – acesta fiind și motivul pentru care am apreciat traducerea. În engleză mai e cum e, dar în română mi se pare o adevărată performanță să reușești să eviți cu stil toate mărcile gramaticale care ar putea trăda genul unui personaj sau care te-ar putea forța să atribui un gen unui personaj care n-are. E și mai dificil când trebuie s-o faci pe nesimțite, în așa fel încât totul să sune natural și cititorul să se prindă cât mai târziu posibil că ceva e suspect cu personajul principal.

FYI, eu știam de la început care e clenciul nuvelei, de asta am și luat-o s-o citesc. În general îmi plac poveștile care se joacă cu percepția cititorilor și am vrut să văd cum se poate scrie (sau mă rog, traduce în română) așa ceva. Eu înclin să cred că Mars e mai degrabă bărbat, dar sunt conștientă că impresia asta e 100% proiecția mea. Indicii există (sau par să existe) în ambele sensuri și chiar nu am idee în ce punct m-aș fi prins că totul e doar în imaginația mea, fiindcă în text nu există nici un cuvânt care certifice faptul că e bărbat.

Iubirile croitoresei, de Maria Duenas, nu e o poveste de dragoste, deși titlul (tradus aiurea) pare să sugereze asta. Am scris despre ea pe Goodreads, nu mai repet aici.

Câștigă C.S. Pacat din simplul motiv că povestea ei, deși o cam dă spre final în dulcețoșenii și fracturi de logică sau coerență (cronologia de exemplu e varză, uneori parcă timpul se dilată și se contractă după nevoi), e suficient de lungă încât chiar să apuce să se întâmple niște chestii interesante, suficient de zărghită încât să nu mă plictisesc (în esență e one big gay party cu bătălii, violuri, incest și alte alea), iar dragostea apare foarte târziu în peisaj, personajele își petrec cea mai mare parte a timpului în diverse stadii de ostilitate. Așa că a fost fun.

Până la urmă observ că, prin comparație cu străinii, românii nu mai stau de fapt atât de prost și adevărul este că am citit ceva cărți faine, atât în cadrul Blogosferei, cât și extra. Prin urmare, mi-am dat seama că mai am de dat două premii speciale.

HaiganuUnul dintre ele merge la Marian Coman (scriitor) și Andrei Moldovanu (ilustrator) pentru minunea care este seria Haiganucea mai bună carte cu poze nu mai este anul acesta un album de artă/ arhitectură/ design/ etc, ci un roman ilustrat. Am impresia că Fluviul șoaptelor are mai multe compoziții care iți taie respirația decât Furia oarbă , deci să zicem că Fluviul ar fi câștigător. Am scris despre în ediția de octombrie a Blogosferei SFF.

Celălalt este premiul pentru efecte speciale, pe care îl primește Șerban Andrei Mazilu pentru Jocul necromanților. Știu că poate părea amuzant faptul că apreciez efectele speciale dintr-o operă care e text, nu film, și conține figuri de stil, nu CGI. Ce e și mai amuzant e că figurile de stil, deși abundente, nu sunt echivalentul efectelor speciale în viziunea mea. Nu ele sunt ceea ce mă face să văd cu ochii minții scene abracadabrante, ci pur și simplu universul lui Mazilu în sine, un clockpunk nebun plin de energie, dinamism și personaje puternice, cu o mulțime de elemente care, luate la un loc, au creat un spectacol cu totul deosebit.

Dar cel mai amuzant lucru dintre toate este faptul că arhipelagul Voss al lui Mazilu poartă numele colecției lui Alexander McQueen din primăvara 2001, una din cele mai bune din cariera lui. Dacă ați citit cartea, uitați-vă la slideshow și ziceți și voi, dați un semn, așa-i că respiră un aer asemănător de trăzneală și stranietate? Dacă nu ați citit… uitați-vă la slideshow și faceți rost de carte! 😛

Cele mai mari dezamăgiri au fost Dănuț Ungureanu, cu Noaptea în oraș fără părinți (recenzia din cadrul Blogosferei a făcut atâta vâlvă că mi-e și jenă să pun linkul și aici) și, dintre străini, Lois McMaster Bujold, cu Cioburi de onoare și Barrayar. La câtă apreciere mondială are seria asta, nu mă așteptam la așa o bombă de telenovelă penală.

Cum spuneam, până la urmă, românii nu stau chiar atât de prost, pentru că s-a întâmplat să nimeresc dezamăgiri și în puțina proză străină citită, doar că, totuși, se simte o diferență. De exemplu, Robin Hobb a dat chix cu volumul 8 după 6 volume pe care le consider geniale și un al șaptelea acceptabil. Joyce Carol Oates nu prea mi-a plăcut pentru că nu scrie genul de povești care să-mi placă mie, dar de scris, scrie foarte fain. Românii, în schimb, publică mult prea des drafturi în diverse stadii. Și dacă e să citesc drafturi, parcă mai degrabă le citesc înainte de publicare, cât încă se mai poate corecta ceva, nu după, când e prea târziu, nu?

În concluzie, cum am spus mai sus, anul acesta voi face cumva s-o las mai ușor cu românii și cu experimentele literare și să citesc mai multe cărți „verificate”, care chiar mă atrag, nu doar așa, ca să văd cu ce se ocupă autorul x sau y.

De asemenea, cred că anul acesta o să îmi încerc într-un sfârșit puterile și cu italiana. Nu am citit încă nici o carte în italiană, așa că mă gândeam să încep cu o traducere pe care să o recitesc apoi în original, ca să-mi fie mai ușor. Nu m-am hotărât încă asupra cărții, așa că dacă aveți vreo recomandare, aștept cu interes.

2 păreri la “Cărțile anului 2017

Lasă un răspuns