Blogosfera SF&F: Tenebre. Cazul Laura – Daniel Timariu

Înainte să încep recenzia de azi trebuie neapărat să vă împărtășesc o scurtă experiență personală. (Răbdare și încredere, vă rog, are legătură). M-am născut în Timișoara. Cumulat, cred că am petrecut acolo vreo două luni în toată viața mea: două săptămâni ca bebeluș, două într-o delegație, restul adunate câte puțin. Long story. Se întâmplă astfel să am un atașament foarte deosebit față de acest oraș, pe care l-am vizitat ultima dată în decembrie 2013 și de care mi-i un dor de nu mai pooot!…

Locul meu preferat din oraș e Parcul rozelor, în care am avut una din cele mai ciudate experiențe urbane din viața mea. Prima dată când am ajuns acolo, în 2009, nu mi-am dat seama ce se întâmpla, ce fel de asociații inconștiente îmi trezește peisajul și de ce, dar am avut realmente sentimentul de poartă către altă lume, ca și cum în același loc se aflau simultan două parcuri, în dimensiuni paralele: unul fiind cel real, al doilea fiind o versiune suprarealistă a primului. De fiecare dată când am mai trecut pe acolo, parcul suprarealist din mintea mea s-a suprapus instantaneu peste cel real și a trebuit să fac un efort voluntar ca să mă întorc cu picioarele pe pământ. Nu am mai pățit așa ceva nicăieri, niciodată.

Vă dați seama ce surpriză și ce încântare am avut când am intrat în povestea lui Timariu, în Taverna Satirului, în Valea Seacă și în casele creaturilor, împreună cu Alex Anghel, detectivul care se plimbă între cele două lumi ale Timișoarei. Aproape că nu îmi venea să cred ce citesc, iar acum, după ce am terminat-o, mai că aș putea să jur că am elucidat misterul și că acolo, în parcul ăla, se află una din intrările în lumea tenebrelor.

Tenebre. Cazul Laura e un mix de fantasy urban cu… nici nu știu ce. Noir? Hardboiled? Crime? Mystery thriller? Ceva în zona asta, dar în versiunea de comedie. Alex Anghel e un detectiv specializat în găsirea de persoane dispărute, care primește un caz nou: trebuie să găsească două persoane în câteva zile. Dacă nu, clienta lui, o moartă-vie ai căror stăpâni ei erau, se va descompune în absența lor și va muri de tot. Stresant, așa-i?

Latura de fantasy e absolut delicioasă. Lumea tenebrelor e captivantă, plină de ființe cu multe fațete, care trebuie înțelese și abordate dimplomatic, cu atenție, cu respect, cu luarea în considerare a diferențelor culturale și, mai ales în cazul demonilor și al surioarelor Priscilla, cu foaarte mare grijă și stăpânire de sine. Uneori creaturi periculoase pot avea niște sensibilități surprinzătoare sau niște butoane care îi pot transforma în niște mielușei dacă știi unde sunt și cum să le apeși, alteori niște pufoșenii aparent adorabile se dovedesc a fi mari tartori din iad cu puteri de nebănuit, iar Alex, deși a intrat accidental în lumea tenebrelor de câțiva ani (doi parcă), profesează în ea de ceva vreme și are un consilier foarte valoros în satirul Otis (grozav personaj, mor după el) încă mai are multe de descoperit, rezervându-ne și nouă multe surprize. Investigația îl poartă de la un personaj la altul, servind astfel și ca instrument de world building, făcându-ne cunoștință cu creaturi noi și cu stilurile lor de viață pe măsură ce Alex bate la ușile lor. Asta, desigur, atunci când nu intră prin efracție…

Pandemoniumul e fermecător și pentru faptul că are culoare locală, având reprezentanți pentru minoritățile etnice ale Banatului. E tare simpatic să întâlnim doi frați nemți, o sârboaică, un vampir din Ardeal sau o haită întreagă de vârcolaci unguri al căror alfa e Farkas (nume maghiar foarte comun, care înseamnă fix lup), și, de ce nu, un satir grec. Nu prea înțeleg ce caută în peisaj cele câteva nume englezești (Elza Poisonfever, Penbels și Negru Fastfuel, Priscilla) – poate o tușă de parodie?, dar am trecut peste.

Cel mai exotic personaj de proveniență etnică străină e un imigrant sudamerican, care merită menționat în propiul lui paragraf: e vorba de Qiqirn, dulăul din iad, oploșit prin mlaștinile Timișoarei cu vreo 500 de ani în urmă, care devine, de voie, de nevoie, partenerul de investigații și, uneori, protectorul lui Alex. Cei doi fac un duet de pomină, dialogurile lor sunt savuroase, istoria de viață a lui Qiqirn e deosebită chiar și pentru lumea tenebrelor, cele câteva forme ale lui pe care le vedem (din cele peste 40 pe care spune că le poate lua) sunt de un comic teribil…

Dacă tot am adus vorba de formele personajelor, cred că e prima dată când se întâmplă să vizualizez aproape toată acțiunea unei cărți sub formă de… desene animate. Asta pentru că felul în care arată majoritatea creaturilor se pretează cel mai bine unui desen caricatural. Efectele speciale ale unui film, oricât de avansate, ar arăta cel mai probabil ridicole, forțate, și nu ar putea exploata nici jumătate din potențialul vizual pe care îl are cartea. Singurul lucru care nu s-a transformat în mintea mea în desen animat a fost decorul Timișoarei, pe care l-am urmărit în Google maps, și în satellite view și în street view, fiindcă zona explorată (Elisabetinul) e una pe care nu am bătut-o încă cu piciorul. De fapt, am simțit Timișoara atât de vie și de prezentă în carte, încât aproape că aș considera-o un personaj în sine. Nu unul foarte dezvoltat, dar nici celelalte nu sunt foarte dezvoltate, ci își îndeplinesc funcția caricaturală și cam atât.

Umorul e atotprezent și el, atât în casele suspecților sau martorilor și în taverna satirului, cât și în discursul narativ. Alex, care e și narator, are un stil cuceritor atât în a descrie, cât și în a povesti, prin felul ironic în care prezintă situațiile sau în care se prezintă pe sine, prin comparațiile și în comentariile pe care le face. Dialogurile pe care le poartă nu sunt nici ele mai prejos.

Foarte amuzant este și modul în care creaturile ajung să facă un fel de ping pong cu detectivul, schimbându-i mereu traiectoria și ținta. În lumea tenebrelor se dispare într-o veselie din motive… tenebroase, și, cum fiecare vrea să obțină ceva, cazul Laura devine cazul Marius și Sorin, cazul Elza, cazul Maksimovic, cazul Diolizis, șamd.

Două lucruri nu funcționează însă prea bine în carte: finalul și firul temporal, destul de legate între ele. Finalul e foarte grăbit, se derulează pe fast forward, atât de rapid și cu atât de puține explicații încât te lasă un pic confuz. Concluzia e clară, însă nu s-a mers suficient de mult în urmă pe firul temporal ca să pot vedea tot ce aș fi dorit și să simt că s-au completat golurile satisfăcător. Nu mă așteptam și nu îmi doream neapărat să existe la final o masă rotundă cu toate persoanele implicate în care să fie puse cap la cap indiciile și dezvăluite toate aspectele misterului, dar cred că ar mai fi fost nevoie de niște scene în plus, în care să vedem mai clar cum și mai ales când s-au întâmplat niște lucruri. Mi-aș mai fi dorit și o ultimă scenă mai lungă, în care personajele importante să se replieze după revelația avută odată cu rezolvarea cazului, să rumege cumva ce s-a întâmplat, să se.. împace, să zicem, din lipsa unui cuvânt mai bun, cu situația, nu să ne fie comunicat în câteva cuvinte care este noul status quo și gata.

În ce privește firul temporal, el devine un pic confuz, tot spre final, pe de-o parte datorită ritmului prea alert al ultimelor două-trei capitole, pe de alta din cauza unei inadvertențe apărute în capitolul 20, în care Alex își reaminește un eveniment din trecut în care lucra împreună cu Qiqirn, deși îl vedem făcând cunoștință cu Qiqirn chiar sub ochii noștri, în capitolul 10, în prezent. La momentul respectiv, m-am gândit că trebuie să fie o scăpare, însă după ce am terminat lectura am cam rămas pe gânduri.

Ca idee, cele 230 de pagini ale cărții sunt împărțite în 30 de capitole, de dimensiuni variabile, dar oricum foarte scurte toate, iar deznodământul derulat cu hei-rupul pe care l-am amintit mai sus se întinde pe fix 10 pagini. Practic, e o parte mică din textul cărții. Poți închide ochii, mai ales că urmează un al doilea volum în care putem spera la o echilibrare a finalului abrupt.

Și adevărul e că merită oricum să închizi ochii la problema de timp și eventual la cea de pacing al finalului (zic eventual, pentru că e foarte posibil ca unii cititori să nu îl perceapă deranjant), pentru că lectura e accesibilă, distracția e mare, și, dacă stau să mă gândesc, chiar mi-e greu să îmi imaginez cui nu i-ar plăcea o astfel de carte.

PS:  Această recenzie face parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a doua miercuri a lunii, un grup de bloggeri vor publica simultan părerile lor despre o carte din sfera SFF semnată de un autor român.

Mai multe opinii despre Tenebre.Cazul Laura găsiți mai jos:

https://cumintealasf.wordpress.com/?p=692

https://catharsiswriting.wordpress.com/?p=7051

http://jurnalul-unei-cititoare.blogspot.ro/2017/06/blogosfera-sf-f-tenebre-cazul-laura.html

http://nantanlupan.com/?p=1142

https://assassincg.wordpress.com/?p=16477

Ediția viitoare a Blogosferei SFF va fi una specială, și va avea loc miercurea viitoare (21 iunie, ora 10:00), practic luna asta avem ediție dublă. Cartea recenzată va fi Epoca inocenței de Adrian Mihălțianu.

 

2 păreri la “Blogosfera SF&F: Tenebre. Cazul Laura – Daniel Timariu

  1. Mulțumesc mult pentru recenzie. Acest proiect este unul deosebit, de un mare ajutor pentru autori. Pentru mine, cel puțin, observațiile primite, opinile, criticile s-au însumat într-o foaie de parcurs interesantă. Mulțumesc, încă o dată!

  2. Pingback: Blogosfera SF&F: Tenebre. Cazul Laura de Daniel Timariu | Catharsis Writing

Lasă un răspuns