Anotimpurile lui Rory Gilmore: iarna nu-i ca vara, viața nu-i ca școala

În ultimele săptămâni internetul mi-a atras atenția de câteva ori că fetele Gilmore s-au întors, de data asta pe Netflix, pentru 4 episoade de câte o oră și jumătate, fiecare câte un anotimp, și că Rory a ajuns – șoc și groază! – o ratată. Prin urmare, am hotărât că șase ore sunt un interval de timp rezonabil de petrecut în Stars Hollow pentru a evalua personal situația și a vedea cum a fost posibilă minunea.

Rory la 16-19 ani m-a plictisit amarnic. În schimb, Rory la 32 de ani e absolut fascinantă. Deși Gilmore Girls nu fuseseră niciodată un subiect de interes real pentru mine, am încercat să mă uit cândva prin 2009-2010, din dorința de a-mi completa un gol în cultura generală. A fost crunt. Nu mai știu unde m-am oprit, dar sigur nu am ajuns mai departe de sezonul 3, și prin multe episoade am trecut cu fast forward. Cu toate astea, nu aș fi îndrăznit să-i dau o notă slabă. Am considerat că nu e genul meu (mult prea domestic) și că mă depășește. La ora actuală, cântărind lucrurile altfel, îndrăznesc să îl consider un serial foarte bun, fiindcă, deși nici acum nu îmi place, văd cum spune niște povești de viață foarte interesante și importante.

Două dintre ele se leagă în principal de Rory și mi se par foarte dure.

În primul rând avem povestea elevei eminente pe care toată lumea o ridică de micuță pe un piedestal și care culege toți laurii în timpul studiilor, pentru ca apoi să vadă că iarna nu-i ca vara și viața nu-i ca școala. Mi-o amintesc iubită și lăudată de toți, învățând și citind, citind și învățând, pomenind Harvardul de 25467 de ori pe zi, fiind plictisitoare și enervantă în acest sens și complet necredibilă din punct de vedere romantic, cu păpușelul ei Dean. Nu știu cum mergea treaba prin alte școli și licee, dar acolo unde am învățat eu tocilarele erau niște paria și nu făceau obiectul pasiunii nimănui, ci mai degrabă subiectul bătăii de joc a majorității colectivului. Dar na, trebuia să existe intrigi romantice și la cea mică, așa că trecem cu vederea.

Ce face acum copilul minune? O prostie după alta. Aș putea fi suspectată de o anume doză de Schadenfreude, și, parțial, probabil pe bună dreptate – până la urmă, Rory îmi confirmă niște teorii. Eu consider școala, inclusiv facultatea, medii majoritar artificiale în care se apreciază fără o miză serioasă calități și competențe care nu sunt neapărat inutile în viitor, dar sunt clar insuficiente, așa că o elevă sclipitoare în mediul septic academic poate ajunge un profesionist complet aerian. Astfel, ne regăsim acum eroina ca freelancer, după 9 ani de muncă în care nu știm ce-a făcut tot timpul. Un freelancer care merge la interviuri nepregătită, fără nici o ofertă de pus pe masă, doar cu zâmbetul angelic și cu o postură de fată timidă și un pic jenată. Nu o vedem să aibă niște subiecte anume care să o pasioneze, nu dă de înțeles că ar avea vreun domeniu de expertiză. Ea așteaptă să fie angajată în baza CV-ului frumos și apoi să primească teme, pe care să le rezolve ca o elevă model ce este. Nici n-ai putea spune că nu știe să vândă o poveste sau un articol pentru că nu apuci s-o vezi încercând așa ceva. Ea nu are nici o idee de vândut. Știe că vrea să scrie, dar habar nu are ce. Subiectul trebuie să i-l dai tu, temă pentru acasă.

Dar stați că distracția nu s-a terminat. În ce noapte a minții trebuie să te afli ca să îi spui lui SandeeSays că va primi vocea lui Rory Gilmore din articolul de la NewYorker? Ce treabă are Sandee cu prefectura? Ce intuiție abisală trebuie să ai ca să îți petreci ziua întreagă intervievând oamenii care stau pe la cozi pentru un articol în care cercetezi psihologia statului la coadă, dar să ignori și să treci fix pe lângă coada aia la care oamenii spun că nu știu pentru ce stau? Cum, Doamne, cum? Și apoi să te culci aiurea-n tramvai cu un cosplayer agățat la una din cozile alea, lucru pe care îl regreți deja imediat cum ajungi în camera ta de hotel. No comment.

Viața lui Rory e-n derivă în așa hal încât ajunge să facă lucruri pe care nu vrea să le facă (de exemplu, e cuplată cu un tip de care nu-i pasă deloc) pentru că habar n-are ce vrea, iar cireașa de pe tort e momentul în care apare ideea, sperăm, salvatoare – tot de la altcineva. Nu voi mai comenta ideea în sine, că am dat deja destule spoilere, dar nu mă pot abține să nu spun că am văzut-o ca pe încă o confirmare a lipsei ei crunte de idei și de creativitate. Și uite-așa fu spulberat mitul genialității lui Rory Gilmore. Aleluia.

Într-un alt plan, povestea asta trimite automat la niște introspecții. E posibil să nu fie valabil pentru oricine (la mine prinde fiindcă mă apropii de vârsta ei), dar căutările hăbăuce ale lui Rory, precum și cele mai organizate ale mamei ei, te cam pun față în față cu propriile alegeri și strategii. Pe lângă întrebări standard de genul unde credeam că ar trebui să fiu la vârsta x versus unde sunt și derivatele lor, se mai pun în discuție, deși nu direct, obiectivele alese. Oare au fost reale și potrivite pentru tine sau doar niște ținte false, ocazii de a repurta diverse victorii formale (vezi notele mari)? Chiar erau obiective reale sau doar mijloace și puncte importante pe traseu confundate cu obiective finale?

Din ce îmi amintesc, în mintea lui Rory superfacultatea suna mai mult a scop decât a mijloc. O fi fost așa sau nu? Nu pot nega că există unele cercuri în care oamenii nici nu se uită la tine dacă nu ai diplomă de Harvard, dar chiar ai o nevoie reală să ajungi fix acolo? Chiar crezi că ai nevoie să termini în Ivy League ca să fii un jurnalist de succes? Serios, jurnalist?!? Ce naiba, doar scrii articole și reportaje, nu proiectezi nave cu care să trimiți oameni în spațiu. Cu Rory problema e confuză (bun, de fapt la ea totul e confuz acum), dar prietena ei Paris ilustrează încă o dată absolut minunat goana asta după formă și după ținte false. Savuroasă ca întodeauna, Paris face un recital care merită ropote de aplauze și valuri de buchete de flori.

Pe lângă asta, povestea fetelor Gilmore mai atacă un punct foarte sensibil: copiii forțați să se maturizeze înainte de vreme, nevoiți să ofere suport emoțional părinților, și care ajung să preia roluri de adulți. Sigur, la prima vedere, Rory era foarte matură pentru că așa era ea, pur și simplu. Eu nu cred asta. Cred că era o fetiță inteligentă, bună la suflet și empatică, cu disponibilitatea naturală de a arde mai repede decât alții niște etape în dezvoltare – dar totuși nu atât de repede cum a făcut-o forțată de împrejurări. În cazul lui Lorelai treaba era clară de la început: ea și-a trăit copilăria, dar nu și adolescența.

Iar atunci când sari de nevoie peste niște etape ale vieții sau le arzi exagerat de repede, mai devreme sau mai târziu, natura tot își cere drepturile. Așa ajungi să te trezești în tot felul de derute existențiale când alții au toate reperele clare sau să îți pui la îndoială motivațiile și alegerile târziu și abia după ce dai tare de tot cu capul de grindă.

Pe final, alte câteva observații generale.

Știu că unul din motivele pentru care Gilmore Girls sunt atât de celebre e pleiada de referințe la cultura pop și la cărți, lucru pe care îl consider o idee bună de incitare a curiozității și de promovare a lecturii, dar de data asta au sărit calul rău de tot. La fiecare trei-patru replici e pomenit cineva, de la Eschil la Neil Patrick Harris. Dacă ai face un drinking game și ar trebui să bei de fiecare dată când apare o referință la o carte, un actor, un personaj, etc. la jumătatea primului episod ai fi deja rangă, iar la final ai fi în comă alcoolică.

Psihoterapeuta e o caricatură și asta mă deranjează. Dă apă la moară celor care cred că terapeuții sunt niște profitori aerieni care stau să te asculte fără nici o reacție reală, cu mintea la floricele pe câmpii, chiar și atunci când nu spui nimic.

Musicalul din episodul cu vara oferă (prea multe) momente de oroare (10 minute dacă nu mă înșel, enorm) doar de dragul de a-i da un cameo lui Sutton Foster (protagonista unui alt serial scris de Amy Sherman Palladino) și de a da încă o ocazie țăcăniților orașului să demostreze cât de proști sunt. E comparabil ca valoare și utilitate cu capitolele lui Brienne din A Feast for Crows. În aceeași linie, momentul steampunk din ultimul episod, și el destul de lung, pare făcut tot strict de dragul de a readuce în scenă niște băieți pe care nu-i mai țin minte. Ei par nesuferiți, dar costumele lor sunt grozave. Vreau și eu.

Se pare că e prima dată în istoria serialului când cineva pomenește ceva despre viața amoroasă a lui Michel și, implicit, faptul că e homosexual, iar eu sunt absolut șocată de asta. Pe de-o parte, am trăit mereu cu această convingere, ceea ce înseamnă că am tras singură concluzia pe bază de prejudecăți și ar trebui să-mi fie puțin rușine cu asta. Pe de altă parte, să treci prin 7 (șapte!!!) sezoane omițând complet subiectul arată ca o mare lipsă de respect față de personaj. Bănuiesc că anii 2000 nu erau așa de permisivi și că o fi fost cenzura de vină.

Mă amuză extraordinar ideea că există mulțimi de femei care cred că e o idee bună să refacă traseul Eat, Pray, Love (Elizabeth Gilbert) sau traseul Wild (Cheryl Strayed) ca să își rezolve problemele de viață, în loc să-și caute propriile repere și să facă planuri pornind de la ce e relevant pentru ele. Mare e grădina Domnului și răspândit e efectul de turmă printre oile lui. Dar serios acum, chiar există femeile astea?

În rest, Stars Hollow îmi pare la fel ca întotdeauna. Nu știu dacă barul secret e o găselniță nouă sau nu, dar m-a făcut să râd cu lacrimi. Cetățenii sunt la fel de idioți. Lane e cu Terry din True Blood. Luke poartă aceeași șapcă. Gazebo-ul e tot acolo. Emily Gilmore, în schimb… Uitați-vă și-o să vedeți.

Lasă un răspuns