Blogosfera SF&F: Amendamentul Dawson – Ciprian Mitoceanu

Amendamentul Dawson este una din cărțile acelea foarte, foarte greu de evaluat – atât de greu, încât pur și simplu nu pot să mă hotărăsc cât de mult mi-a plăcut sau nu. Mi se mai întâmplă din când în când să dau peste astfel de cărți (mi s-a întâmplat chiar recent, cu Epoca inocenței a lui Adrian Mihălțianu) și de regulă motivul este un dezechilibru între două laturi ale cărții: cea care ține de idei și concepție și cea afectivă, emoțională.

Într-unul din cazuri ai o carte foarte puternică în ce privește ideile și world buildingul, dar care suferă la capitolul personajelor sau, mai rar cred, al acțiunii. În celălalt caz ai niște personaje foarte atractive sau alte elemente de care te atașezi ușor și care te entuziasmează puternic, dar care evoluează într-un cadru care scârțâie, cu un fir narativ care lasă de dorit, și te ambiționezi să duci lectura până la capăt de dragul personajelor sau a ce altceva te-o fi atras.

Pentru mine romanul lui Ciprian Mitoceanu intră în prima categorie. America lui distopică este cutremurătoare, mult mai cutremurătoare decât ce am văzut în primele trei volume ale seriei. Acțiunea din acest al patrulea volum are loc la ani buni după încheierea volumului 3 (Față în față). Congresmanul Dawson este singurul personaj vechi pe care îl reîntâlnim și singurul personaj impresionant din toată cartea. El nu mai este doar un om cu idei crețe și cu prea multă putere în mâini, ci un simbol și un semnal de alarmă, reliefându-se clar ca figură a uneia din cele mai mari păcăleli ale istoriei. După ce a reușit să asigure supraviețuirea speciei pe o planetă devastată climatic, Dawson a devenit atât de puternic încât își permite noi și noi abuzuri absolut halucinante. De ce? Pentru că în vremuri de criză, populația disperată să își satisfacă nevoile imediate poate închide ochii foarte liniștită asupra ororilor comise de regimul politic pe care îl girează, atâta timp cât regimul respectiv îi asigură acele nevoi imediate mai eficient decât cele concurente, chiar dacă pe termen lung bilanțul sistemului iese negativ. Și, desigur, atâta timp cât forțele de ordine (a se citi de opresiune ) lucrează eficient la menținerea ordinii.

Pe lângă evidențierea clară a acestui fenomen, Amendamentul Dawson este o nouă demonstrație a faptului că pur și simplu nu contează cât de corect și de frumos sună niște idei în teorie. Ceea ce contează este modul în care sunt puse în practică. Societatea lui Dawson se bazează pe meritocrație, o idee care, cel puțin pentru noi, românii, sună de-a dreptul providențial. Fiecăruia după merit. Ce poate fi mai corect și mai constructiv de atât? Problema e că în societatea respectivă fiecăruia după merit se traduce prin încadrarea fiecărui cetățean într-o categorie socială în funcție de inteligență, aptitudini și utilitatea lor pentru comunitate, pentru binele general. Iar încadrarea survine în urma rezultatelor obținute la o serie de teste pe care fiecare cetățean le dă în copilărie, la frageda vârstă de 10 anișori. Cam devreme, nu? Și, cum era de așteptat, încadrarea nu ține cont de caracterul omului, lucru care duce la… ați ghicit! Corupțieee…  la cele mai înalte niveluri.

În final, atunci când binele general o cere, al doilea amendament al lui Dawson face posibilă obligarea unui cetățean dintr-o clasă inferioară să își doneze inima unui geniu care a avut un accident de mașină cauzat chiar de neglijența lui și care riscă să moară fără transplant.

Enter John Barton, rămas orfan de mic în urma unui cataclism, fost elev recunoscător sistemului care i-a purtat de grijă după moartea părinților, dar care din comoditate și un sentiment fals de siguranță și încredere în respectivul sistem nu și-a dat silința prea tare la școală, a fost încadrat în clasa C, s-a lăsat îndobitocit și a ajuns muncitor pe șantier, rămânând obedient și cu capul plecat… până când Dawson se prezintă în persoană ca să-i ceară sacrificiul suprem pentru țară și popor.

S-ar putea ca fix John Barton să fie problema principală care face ca volumul să nu prea funcționeze pentru mine. El e un nimeni, un oarecare. Da, asta e și ideea, ca el să reprezinte omul de rând, dar uite că până la finalul cărții nu îmi pasă de el absolut deloc și nici nu simt că ajung să știu despre el mai mult decât ce v-am spus vouă deja. Prin urmare, nu îmi pasă nici de alergătura lui și nici de peripețiile prin care trece în încercarea de a-și salva viața – le-am resimțit pe toate ca pe niște detalii puțin importante, iar pe Barton îl percep strict ca pe un simbol al omului de rând și atât. Ce-mi pasă mie, chip de lut, dac-o fi el sau altul? Ori atunci când îmi pasă de un personaj anume, savurez fiecare linie de dialog, imaginându-mi figura lui în detaliu cât mai mare, ce expresie are sau cum îi sună vocea când spune replica respectivă.

Aici ar fi momentul potrivit să mărturisesc că m-am aflat la a doua lectură a acestei cărți. Prima dată am citit-o acum câțiva ani, în ediția de la Millenium, și verdictul a fost clar atunci: nu mi-a plăcut. Toate personajele mi s-au părut niște nimeni, cu valoare strict simbolică, probabil ceea ce se cheamă stock characters, acțiunea nu m-a atras cu nimic și am fost uimită să observ că în toată povestea nu există absolut nici un personaj feminin (bine, în afară de cadavrul unei femei moarte în accidentul de mașină al geniului…). Nu sunt eu persoana care să reclame lipsa cotelor egale de gen în ficțiune, lipsa unor personaje feminine care să facă una sau alta șamd., dar uite că de data asta chiar mi-a atras atenția acest lucru, mi s-a părut tare curios și chiar m-am întrebat de ce oare nu întâlnim nici o femeie. Serios acum, care sunt șansele? Finalul m-a dezamăgit, deși uite că nu mai țin minte nici de ce, nici cum s-a terminat efectiv. Țin minte doar dezamăgirea. Toată cartea mi s-a părut o idee grozavă executată prost.

Din fericire, ediția de față nu mai este aceeași carte ca cea de la Millenium. Știu că finalul a fost modificat (deși nu îmi dau seama cum, fiindcă nu îl mai țin minte pe primul) și uite că acum mi se pare foarte în regulă. Știu și că au mai fost făcute și diverse alte modificări prin text, dar nu le-aș putea identifica nici pe ele. Am pornit hotărâtă să recitesc pe fast forward, doar în intenția de a-mi împrospăta memoria înainte de a scrie recenzia. Cu intenția asta cu tot, m-am trezit citind fără să vreau, cuvânt de cuvânt, încet și cu atenție, pagini întregi. Chiar dacă îmi aminteam scenele acelea sau știam exact ce informații transmit, le-am savurat, lucru care nu pot spune că s-a întâmplat la prima lectură. Care au fost scenele respective? Fix cele de world building, cele în care personajele prezintă și explică lucruri, iar cele mai relevante au fost întâlnirea lui John Barton cu Tim Parker, „lecția de istorie” pe care ne-o oferă Scouby (exemplu de infodump care nu te plictisește, ci te captivează) și, desigur, recitalul lui Dawson.

Concluziile mele?

Deși cartea poate fi citită și independent, eu aș recomanda să începeți conștiincios cu primul volum, În sângele tatălui. Acolo eu am găsit și personajele fascinante care m-au făcut să îmi imaginez fețele și vocile lor în cât mai mare detaliu chiar și la cea mai scurtă și mai banală replică. E posibil ca, într-adevăr, Barton și ceilalți (cu excepția lui Dawson) să nu fie niște personaje atractive, să nu aibă cine știe ce substanță, e posibil și ca lipsa mea de interes și de entuziasm să fie o influență a faptului că prima lectură nu mi-a plăcut și nu-mi pot șterge din memorie prima impresie. În orice caz, chiar dacă nu ai nevoie de informațiile din primele trei volume pentru a-l înțelege pe acesta, sunt destul de convinsă că îl percepi altfel după ce ai trecut prin primele, mai ales în ce îl privește pe Dawson.

Mai multe opinii despre Amendamentul Dawson găsiți mai jos:

FanSF
Everything and Anything
Cu mintea la… SF
Jurnalul unei cititoare
AssassinCG

Pentru luna octombrie vom citi Haiganu. Fluviul Șoaptelor de Marian Coman.

5 păreri la “Blogosfera SF&F: Amendamentul Dawson – Ciprian Mitoceanu

  1. Pingback: Blogosfera SF&F: Ciprian Mitoceanu – Amendamentul Dawson | Assassin CG

  2. Pingback: Ce citește Liviu 117: Ciprian Mitoceanu – Amendamentul Dawson | Blog-ul fanului science fiction

  3. off-topic – unde s-ar mai putea găsi antologia în care a apărut Stalker?
    am comandat-o în iunie la editură, dar nu am mai primit nici un semn

    mulțumesc

    • Mii de scuze pentru răspunsul întârziat, am schimbat platforma blogului si mi-au scăpat de atunci comentarii nevăzute și neaprobate. Antologia s-ar putea să nu mai fie de găsit, dar dacă vă interesează nuvela mea, cred că mai am eu vreo două exemplare disponibile. Verific, am să discut și cu editorul, și am să revin.

Lasă un răspuns