Blogosfera Sf&F: Apusul – Adrian Mihălțianu

Luna aceasta am avut cea mai mare surpriză literară a întregului an. Pentru cine n-a citit sau nu mai ține minte, anul trecut am recenzat primul volum al seriei lui Adrian Mihălțianu, Terra XXI, și scriam eu acolo ca impresie generală că autorul are niște idei foarte interesante și importante, dar pe care le-a transpus în volum într-un mod foarte greu de citit. Avea multe stângăcii de începător, avea pasaje de acțiune foarte bune rătăcite într-o mare de infodump coleșitor, avea acțiunea greu de urmărit, împrăștiată în timp și spațiu, iar la personaje era pur și simplu dezastru.

Eu una mă așteptam ca acest al doilea volum să fie un pic mai bun sau măcar la nivelul primului, fiindcă autorul părea genul reader-friendly, deschis la feedback și dornic de progres. Surpriza cea mare a fost că, în loc să citesc un roman comparabil cu primul, care să ducă pur și simplu acțiunea mai departe, am citit ceva… well… excepțional. E singurul cuvânt care îmi trece prin minte.

În primul rând, o deosebire majoră și de mare impact față de primul volum: în acesta toată acțiunea are loc în câteva zile (dacă nu mă înșel, trei). Fața Pământului se schimbă în aceste trei zile, fapt care face totul muult mai ușor de urmărit, oricât am sări de la un plan narativ la altul, dar și extraordinar de palpitant. Am citit tot cu sufletul gură. Da, tot, tot. Pentru că progresul la nivel de scriitură se simte de la primul capitol. Abia după ce ajunsesem pe la pagina 60 mi-am adus aminte surprinsă că eu chiar citeam continuarea Epocii inocenței. Efectiv uitasem cumva ce citeam. Nu aș putea spune prea concret în ce constă diferența, a și trecut mai mult de un an de la citirea Epocii. Cert e că în locul prozei greoaie, care părea pe alocuri o simplă relatare fără suflet și atât de seacă sau stângace (a se vedea observațiile din recenzia trecută) încât aș fi preferat să citesc un eseu pe aceeași temă, aici am găsit fix proza imersivă pe care mi-o doream. Am trăit cu personajele fiecare rând și fiecare frază și am intrat în poveste, uitând cât e ceasul.

Că tot am ajuns la ele, personajele care în volumul trecut erau probabil cel mai mare minus al cărții au devenit unul din punctele forte. Ne reîntâlnim cu multe din personajele relevante din volumul trecut, care acum au un background și nu mai pornesc de la zero, și avem câteva personaje noi foarte interesante. În continuare sunt foarte multe, dar nu le mai pierzi șirul și nu le mai încurci: rămânem de la început până la final cu aceeași galerie constantă de personaje, iar fiecare din cele importante are suficient spațiu încât să apuci să-i simți măcar temperamentul.          

Cele mai interesante sunt, pentru mine, inteligențele artificiale. Le-am adorat pur și simplu, mi s-a părut extraordinar modul în care le-a făcut autorul să intre în acțiune și m-au dat pe spate pasajele scrise din punctul lor de vedere. Personajele astea cu feluri diferite de conștiență (sau conștiință? Sau ambele? Not sure) mi se par în general una din cele mai mari minuni ale SF-ului. Atunci când au noroc de un autor care știe ce să facă cu ele (și Mihălțianu chiar știe), sunt absolut demențiale.  

Cea mai mare parte din carte e război. Inclusiv multe pasaje care arată efectiv ca un board game descris mutare cu mutare. Genul acesta de pasaje sunt de natură să plictisească, cred eu, pe unii cititori – și, în general, povestea lui Mihălțianu rămâne una care “nu e pentru oricine”. Dacă nu te interesează subiectul și nu ești nici cât de cât obișnuit cu SF-ul, îmi închipui că nu e ușor s-o duci până la capăt. Nu e o lectură accesibilă, ușurică (600 de pagini!!! Și nu degeaba!) și nici de interes general (deși eu una mi-aș dori să fie). Dar, de data asta, e scrisă extrem de captivant.

E dură într-un fel. Se moare pe capete. Pe de altă parte, mor niște cifre pe un ecran. Într-un fel e dezumanizantă. Dar eu cred că e bine și că așa și trebuie să fie. Trebuie să înțelegem, în măsura în care putem, și genul acesta de perspectivă asupra societății umane și a insignifianței indivizilor. Inteligența artificială care să ne perceapă sub formă de procente și să ne extermine masiv în doi timpi și trei mișcări e încă destul de departe, dar sunt convinsă că există lideri de țări și de megacorporații care gândesc foarte, foarte asemănător. Au deja multă putere, sunt în vigoare și produc efecte. Iar senzația de board game, oricât de neplăcută, mi s-a părut foarte realistă.

Dacă va mai urma un război (prefer să pun problema cu dacă și nu când, pentru că cred că la stadiul în care a ajuns omenirea războaiele sunt din ce în ce mai puțin rentabile economic și în același timp mai riscante) acesta va fi complet diferit de războaiele de până acum.

Încă un lucru care mi-a plăcut la nebunie a fost felul în care am văzut cum ajung lucrurile să se bată cap în cap și să derive în haos atunci când planurile și prognozele sunt tulburate de incidente imprevizibile și neașteptate. Mai ales atunci când incidentele acestea nu vin de nicăieri, ci decurg măcar parțial dintr-o logică foarte clară a unor elemente pe care creierele creatoare de scenarii… nu le-au luat în calcul.  

Apusul e, în esență, un război cum nu am mai văzut până acum, și face un tablou superb al lumii, adăugând la perspectivele pe care le au diverse tipuri de oameni și o variantă, să zicem, cinică, prin perspectiva inteligenței artificiale. Care este totuși greu de combătut, pentru că vine cu faptele și cifrele reci, nu cu impresii. E genul de carte care te face pur și simplu să te minunezi de măreția universului.

Verdict general: hai cu serialul! :))

Bine, și cu volumul 3, of course. 😛

Notă: Articolul face parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a doua miercuri a lunii, bloggerii care fac parte din proiect vor publica simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român. Puteți citi multe păreri despre Apusul la:

Assassin CG 

Nantan Lupan

Jurnalul unei cititoare

2 păreri la “Blogosfera Sf&F: Apusul – Adrian Mihălțianu

  1. Pingback: Blogosfera SF&F: Adrian Mihălțianu – Apusul (Seria Terra XXI, partea a II-a) | Assassin CG

  2. Pingback: Blogosfera SF&F: Apusul – NANTAN LUPAN

Lasă un răspuns