Blogosfera SF&F: Arhitecții speranței – Alexandru Lamba

Din câte am putut observa, cel mai recent volum al lui Alex Lamba a reușit să-i impresioneze puternic pe cei care l-au citit până acum. Ieri mi-a venit și mie rândul să mă alătur fanclubului. Arhitecții speranței spune o poveste captivantă și reușește să se mențină pe sârmă în cursa dificilă pe care o presupune orice SF care tratează călătoria în timp. N-o face chiar în cel mai elegant mod, ci balansându-se ușor, dar dacă stăm să ne gândim câți dintre noi știm să mergem pe sârmă… Mi-a plăcut foarte mult povestea, însă impresia generală e că am citit o carte care a ajuns la tipar prea repede, înainte să poată trece prin genul de prelucrare care i se cuvenea.

În primul rând, dacă vreți să vă bucurați cu adevărat de poveste, nu citiți coperta a patra. Fără nici un fel de glumă! Dacă faceți cum fac copiii și atingeți în secunda doi exact ce v-am zis eu să nu atingeți, e pe riscul vostru. Coperta a patra dă spoilere esențiale. Repet, că încă nu-mi vine nici mie să cred: coperta a patra dă spoilere esențiale. Aproape ca și cum ai nominaliza criminalul într-o carte a Agathei Christie. Da, e atât de grav. Cum a fost posibil așa ceva? Nu știu. Cine o fi ales textul respectiv și ce rațiuni o fi avut? Mi-e greu să-mi dau seama. În mod normal, pe coperta a patra ar trebui să găsim un text special conceput pentru a oferi o scurtă prezentare a cărții care să trezească interesul cititorului. În cazul de față, găsim acolo doar un paragraf din carte, ales cum nu se poate mai prost! Mai rău de atât, același paragraf-spoiler funcționează și ca „descriere” a volumului pe Goodreads, în librăria online, în anunțul lansării… What were they thinking?!?! Practic, volumul acesta nu are parte de nici o prezentare în scris. Nu știm decât ce s-a spus live la lansările din Brașov și București, dacă am fost prezenți sau am văzut filmarea. Păcat, mare păcat.

E adevărat că înțeleg dificultatea de a spune ceva relevant despre Arhitecții speranței fără să spui prea multe (mă lovesc și eu de ea chiar acum), fiindcă povestea se bazează în foarte mare măsură tocmai pe suspans, pe mister, încercări, explorări, descoperiri și revelații. Autorul știe cum să le dozeze foarte bine, știe să te facă să dai pagina cu nerăbdare, știe să te facă să miroși ceva suspect, dar să nu te prinzi prea repede ce generează mirosul și din ce direcție vine – asta, desigur, dacă ești printre norocoșii care nu au citit coperta a patra. Eu am făcut-o când ajunsesem cu lectura pe la pagina 90 și de-atunci încolo a fost clar cam totul. Ghinion.

Volumul se citește ușor, fără să-ți dai seama cum trece timpul. Scriitura e foarte accesibilă și simplă, dar nu simplistă – nu lasă senzația unui autor care-și stăpânește vorbele doar atât cât să transmită ce dorește fără greșeli și incoerențe, ci a unuia care scrie direct din suflet, fără nici un filtru și fără să aibă nevoie de vreunul.

Personajele sunt foarte vii, deși schițate. În cadrul în care evoluează, empatizezi ușor cu ele. Povestea nu este însă despre ele, ci despre societatea umană în ansamblu și modul în care înțelege să își dirjeze (sau i se dirijează) evoluția, lucru care îmi place foarte mult. Deși apreciez și poveștile care se derulează în mic, explorând psihologia umană în cazuri particulare, le prefer în general pe cele care pun cazurile particulare într-un context, revelând la un moment dat o imagine de ansamblu – un comentariu social, o frescă socială, o ocazie de a vedea cum se reflectă la scară mare niște evenimente mărunte sau cum niște fenomene sociale își pot pune amprenta puternic asupra indivizilor sau a unor cercuri restrânse. Lamba pornește de la un nivel micro care creează din start suspans: trei amnezici se trezesc într-o dimineață în apartamentul unuia dintre ei și, evident, caută să afle cine sunt și ce li s-a întâmplat. Descoperă rapid că sunt colegi de muncă și lucrează la o agenție de turism care oferă călătorii în timp (dar și spațiu), iar de aici încolo… începe distracția, care ne duce aproape pe nesimțite la acea imagine de ansamblu a societății, abordare care mi-a oferit o supriză plăcută pe măsură ce avansam cu lectura.

În spatele simplității stilului se simte o muncă laborioasă pentru consolidarea universului și a tuturor ițelor care se pot încurca atât de ușor atunci când avem de a face cu călătoriile în timp. Cu toate astea, simt undeva o lipsă. Mă roade o mare curiozitate.

De la început e stabilit că turismul în timp se face în buzunare spațio-temporale: spații care în anumite intervale de timp se află în afara razei vizuale a oamenilor care trăiesc în acel spațiu și timp. Pentru a nu fi observați de niciunul dintre localnici și a evita orice intervenție în trecut, chiar și involuntară, (principiul minimei interferențe) turiștii se pot plimba doar în aceste buzunare, însoțiți mereu de un ghid. Doar că încercând să îți reprezinți efectiv spațial asemenea intervale, spații în care să nu poți fi văzut sau auzit de absolut nimeni, îți dai seama că turiștii ar avea acces doar la niște experiențe foarte limitate.

Greg (protagonistul nostru) călătorește în trecut, iar povestea lui gravitează în jurul unui singur set de coordonate: pe un pod din Hiroshima, cu puțin înainte de explozia nucleară, unde compromite un buzunar foarte bun pentru a căuta la fața locului alte buzunare folosibile de către turiști, o idee foarte bună. Însă în afară de observarea de la distanță a unor conflagrații istorice, în măsura în care permite relieful și probabil cu ajutorul unor instrumente optice, ce ai mai putea face? Ca turist în trecut, eu aș fi foarte interesată de niște tururi prin natură în căutare de specii dispărute și s-ar găsi destule spații potrivite pentru așa ceva prin care să nu circule oameni. Dar în afară de asta? Atracția turismului în viitor e de la sine înțeleasă. În ce privește trecutul însă, aș fi simțit nevoia mai multor exemple de momente și locuri care pot oferi experiențe interesante, fiindcă altceva pur și simplu nu îmi mai trece prin cap. În principiu, cam aici ar fi balansul pe care l-am menționat la începutul articolului.

Un al doilea element care mă intrigă este declanșatorul tuturor încurcăturilor: o femeie de pe pod de care Greg se îndrăgostește până la obsesie în situația în care nu interacționează cu ea absolut deloc. Ideile și planurile de viitor pe care și le face ulterior în legătură cu ea sunt atât de absurde și de fanteziste, iar nerăbdarea e atât de nejustificată, încât poate, poate, le-aș accepta dacă ar fi vorba de un adolescent sau de un caz patologic în care să pot spune dur, ardelenește, că individu’ ăsta nu-i tăt la cap. Ceva e curios aici și încă testez variante de interpretare. Avem oare un caz de patologie psihică? Autorul ia în considerare efectele psihologice pe care le pot declanșa călătoriile repetate în timp ale angajaților, dar nu în acest sens. Carl, colegul și prietenul lui Greg, se referă la un anumit tip de crize care apar la cei de pe anumite trepte profesionale (disonanță cognitivă, frumos atacat subiectul), dar obsesia erotică e altceva…

Pe de altă parte, femeia respectivă arată ca o gagică anime. Inițial am zâmbit, crezând că e vreo stângăcie – nici o ființă vie nu poate arăta a anime, asemenea proporții și trăsături pur și simplu nu pot exista decât în urma unor operații estetice extreme, ceea ce ar fi fost anacronic. Ce înseamnă atunci “o gagică anime”? Dacă e pur și simplu o femeie deosebit de frumoasă, de ce primește tocmai un descriptor atât de ciudat? După meditații prelungite, am ajuns chiar la teoria conform căreia femeia respectivă, prin faptul că arată a anime și e percepută astfel fără ca nimănui să i se pară nelalocul ei în acel timp și spațiu, e de fapt un simbol al jocului cu percepția umană… și vai, cum i-ar plăcea lui Jonathan Nolan un scenariu bazat pe o poveste ca asta. Și ce bogat imagistic ar putea fi un film…

Adevărul e că aș putea s-o țin așa până mâine, iar recenzia asta trebuie să se încheie totuși undeva. Ideea generală e că, deși ar putea suna exagerat, mă trimite cu gândul atât la frații Nolan, care se joacă cu toate mecanismele psihice pe care le pot manipula, atât la personaje cât și la spectatori (iar eu îi ador pentru asta), dar și la Philip K. Dick, deși în cazul lui mi-ar fi greu să spun de ce. Iar faptul că la două zile de la lectură încă mai stau să descos și să desfac straturi și înțelesuri spune ceva.

Un ultim punct mai adaug, de data asta cu amărăciune: textul în sine e insuficient lucrat. (Editat? Redactat?) Avem litere lipsă și litere în plus. Avem Hiroshima și Hiroșima. Avem cuvinte care nu par să aibă ce căuta acolo: “Cum de ți-ai prăjit ochii? (…) ca un…ăăă… noob.” Avem greșeli standard pierdute din vedere: „Concediile medicale se contabilizează ca întreruperi, după cum, bineînțeles, știi!” Mă opresc aici, ați prins ideea.

Știu că e foarte posibil ca cineva să se supere pe mine pentru observațiile acestea critice, mai ales că sunt marunte și destul de rare. Doar că asemenea greșeli nu aveau ce căuta acolo, iar eu m-am hotărât de curând să nu le mai trec sub tăcere atunci când le descopăr. În primul rând mi-e jenă să recomand o carte în care știu că sunt greșeli care sar în ochi aproape oricui, lucru care lasă o impresie foarte proastă de superficialitate. În al doilea rând, dacă nici oamenii de litere nu mai dau importanță literelor (limbajului, corectitudinii gramaticale, ortografice, etc.), atunci cine s-o mai facă?

Oricum, coroborat cu gafa inexplicabilă de pe coperta a patra, am senzația că peste manuscris nu s-au uitat suficienți oameni și nu cu destulă atenție. Mare păcat. În orice caz, felicitări autorului! Aștept următorul volum.

PS: Această recenzie face parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a doua miercuri a lunii, un grup de bloggeri vor publica simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român.

Mai multe opinii despre Arhitecții speranței găsiți mai jos:https://catharsiswriting.wordpress.com/?p=4729

http://nantanlupan.com/?p=1074

http://jurnalul-unei-cititoare.blogspot.ro/2017/04/blogosfera-sf-f-arhitectii-sperantei.html

https://assassincg.wordpress.com/?p=16162

https://fansf.wordpress.com/?p=10099

Lasă un răspuns