Blogosfera SF&F: Greva păcătoșilor – Florin Chirculescu

Dragi cititori, azi vă prezint cartea care era cât pe ce să răpună toată blogosfera: Greva păcătoșilor de Florin Chirculescu (a.k.a. Sebastian A. Corn). Noroc că Georgiana și cu mine am făcut un pariu cu noi înșine și ne-am făcut luntre și punte să terminăm cele 1200 de pagini ale cărții, altfel am fi anunțat azi și noi grevă în loc de recenzii.

Problema care a făcut cartea aproape nedigerabilă (pentru mine, desigur, a nu se lua ca opinie generală a blogosferei, că nu e) nu este că e atât de lungă, ci că nu am simțit că se justifică atâta text pentru a comunica… ce? Că sistemul de sănătate din țara asta e nașpa? Că politica e nașpa? Că sunt implicate serviciile peste tot? Că viața de medic e grea din șapte mii de motive? Nu știu, zău. 

Și-acum hai să explicăm care-i treaba.  

Mie îmi pare că Greva păcătoșilor e o carte care arată a literatură înaltă, pentru intelectuali cu gândire profundă și gusturi rafinate, genul care are cam trei tipuri de efecte:

a) te enervează rău dacă dai bir cu fugiții pe la început, când începe să-ți semene a grafomanie;

b) te face să te simți prost dacă o abandonezi într-un stadiu avansat sau dacă ajungi la final și ai sentimentul că sigur ți-a scapat ceva, că n-avea cum s-o lase așa, în coadă de pește, poate nu te-a dus pe tine mintea și n-ai înțeles poanta;

c) te face să te simți foarte inteligent și-ți crește durabil stima de sine, prin gâdilare delicată constantă, dacă reziști până la sfârșit și îți place.

Ar și avea ce să îți placă. Chirculescu scrie fain și e atât de bun, încât stăpânește stiluri și perspective foarte diferite, cu care poate jongla cu mare artă în același volum. Știe să descrie, știe să creeze personaje, atmosferă, are dialoguri savuroase, atacă subiecte și probleme complicate…

Greva lui are un plan narativ al cărui personaj principal este Barzillai ben Zakai, zis și Sahib, medicul evreu, dar ateu, al unui Mohammed aflat pe moarte, care se citește dpdv stilistic ca un basm, ca o poveste din bătrâni. Partea asta mi-a plăcut, personajele sunt atractive și convingătoare, decorul e exotic, povestea curge frumos, liniar, misterios, cu suspans. Lumea bună din Madina adulmecă moartea profetului, mai mulți jucători cu interese diferite încearcă să pregătească terenul pentru o rearanjare a raportului de forțe care să-i avantajeze după moartea acestuia, iar medicul e prins la mijloc. El e singurul care ar putea estima cum și cât ar mai duce-o profetul și toți fac presiuni ca să primească de la el informația vitală.

Are apoi planul prezentului, în care personajele principale sunt doi gemeni bucureșteni: unul, poreclit și el Sahib, pare a fi un alter ego al autorului, face chirurgie toracică în Marele Mall Medical și conduce un sindicat prin care speră să schimbe în bine sistemul de sănătate. Celălalt, poreclit Mesneraș, după alpinistul Reinhold Messner, e securist, pus să-și fileze fratele, și visează non stop la o ascensiune pe Nanga Parbat. În acest plan prezent nu mai avem un singur narator, ci perspectiva se mută de la un personaj la altul. De obicei e unul dintre gemeni, dar avem și excepții, cum ar fi un pacient aflat pe masa de operație care e conștient de ce se întâmplă în jur, deși medicii cred contrariul. Aceștia narează toți la persoana I prezent, lucru care mărturisesc că mă scoate din minți, dar asta e, chestie de gust.

Cu diverse ocazii, pe naratorii noștri personaj îi apucă meditația și potopul amintirilor, iar atunci avem capitole în care alunecăm rapid într-un al treilea registru, cu narator brusc omniscient, prezintă detalii pe care naratorul-personaj de la care a pornit divagația nu ar avea cum să le știe în perfectul simplu standard, iar când e pus pe șotii ne spune exact ce făceau mai multe personaje în același moment în timp. În alunecările astea avem ocazia de a afla diverse despre istoria și caracterul unor personaje, iar mie acestea mi s-au părut cele mai reușite și mai pitorești scene din prezent .

Proza lui Chirculescu e foarte îngrijită. Nu tu greșeluțe, nu tu typo-uri, nu tu prostioare de genul celor de care ne lovim în mod curent în SFF-ul românesc, nimic. Zeiss! Asta în română – rețineți ideea, că mă întorc la ea.

Din păcate, deși firul narativ al evreului e captivant (pentru mine), prezentul ocupă un spațiu mult mai mare, vreo 70% probabil, și se dezvoltă excesiv pe orizontală, astfel încât acțiunea înaintează cu viteza melcului olog. Avem capitole peste capitole în care o chestie peste care a dat personajul-narator îl face să intre în modul omniscient și să înceapă să povestească lucruri fără absolut nici o relevanță pentru subiectul nostru și care nu afectează absolut deloc firul narativ principal. Apoi avem capitole în care rămânem cu persoana I prezent, dar vedem niște detalii atât de anoste din viața personajelor încât nu am contenit să mă întreb de ce Dumnezeu ar trebui să citesc asta. Small talk, platitudini, despicări de fire în patru pe teme tangențiale sau scene lungite excesiv și inutil: e nevoie de câteva pagini întregi pentru ca patru oameni să facă o comandă la restaurant. Dacă v-ați întrebat de ce are cartea 1200 de pagini, acesta e motivul.

Vă mai întrebați probabil și care e legătura între evreu și gemeni. Evreul, deși trăiește prin anul 620, scrie o carte despre gemenii care urcă pe Nanga Parbat. Acesta e un lucru de mare mirare, fiindcă Sahib își dă seama că i se relevă viitorul, că fiica lui are și ea viziuni din acest viitor, și oricum, în lumea lui Mohammed, nimeni nu scria ficțiune. Simplul fapt că scrii ceva ce nu s-a întâmplat în realitate e suspect. În prezent, Iașa, prietenul evreu al gemenilor, află de existența acestei cărți și începe să-i caute rămășițele, traducerile și versiunile prin bibliotecile lumii, ca să vadă cum și ce a scris evreul despre prietenii lui. Între timp, cei doi au și ei scurte viziuni cu frânturi din viața evreului.

Încâlcitura asta temporală e un punct de pornire absolut fascinant pentru o poveste, e mind-boggling, și mori să afli ce, cum și de ce. În logica mea de om care știe momentele subiectului și vrea narațiuni care să le respecte, chiar dacă nu liniar, romanul mi-a lăsat impresia multă vreme că acolo, în bucla aia, ar fi un mister de dezlegat. Doar că sutele de pagini trec una după alta, iar noi citim despre cum făcea jurnalism prin Balcani vărul partenerei lui Sahib-geamănul înainte de accidentul care l-a adus în prezent pe masa de operație sau cum fura bomboane în copilărie soțul femeii cu care și-o trage din când în când Mesneraș, în loc să primim măcar un amărât de indiciu care să miște ceva în misterul cu apocrifa evreului sau în acțiune în general. La jumătatea volumului (și când spun jumătate spun 600 de pagini, ceea ce e mult) nu m-am simțit cu nici un pas mai aproape de linia de sosire si am avut sentimentul că misterul a fost uitat pe foc cu orele, s-a ars rău, și a împuțit bucătăria în așa hal, că te sufoci, deschizi geamul și fugi de-acolo.

La final s-a dovedit că avusesem dreptate, iar dezamăgirea a fost oarecum alinată doar de faptul că îmi pierdusem speranțele pe parcurs. În logica postmodernistă a autorului, e ok ca lucrurile dubioase să existe așa, pur și simplu, fără nici o explicație, iar încâlcitura temporală e doar un pretext ca să facă o paralelă între viața lui Sahib medicul român și a lui Sahib medicul evreu. Atâta tot.

Eu aflasem că volumul acesta nu e SF, umbla vorba în târg că ar avea ceva fantastic și/sau realism magic, nu mă așteptam la SF. Totuși, mă așteptam la o narațiune cu cap și coadă, cu un schepsis, o revelație, o dezvăluire, ceva. În lipsa acesteia, e o poveste extrem de lungă fără finalizare, în care poți investi atâta timp doar așa, de amorul artei, ca să te bucuri de o proză frumoasă.

Îmi închipui că volumul s-ar putea potrivi acelei categorii de oameni care citesc proză în căutarea unor oglindiri ale vieții lor cotidiene, în cele mai anoste și mai enervante detalii (confictele de zi cu zi de la locul de muncă, presiunea apăsătoare a vieții politice, relațiile care merg și nu prea, timpul pierdut aiurea pe net, șamd.), în care să-și regăsească reflectată măcar o parte din gândurile lor și frământările lor existențiale. O proză în care cineva dă o voce frustrărilor lor cotidiene, dar o face cu mare stil, să sune cât mai bine și să ne facă să oftăm cu toții în contemplarea vieții grele și absurde. Not my cup of tea, really. 

Nu aș vrea să trageți concluzia că e o carte slabă. Eu una nu cred că e, (oricum sunt șanse mici să fie, Chirculescu e un scriitor versat) cred că e mai degrabă construită pe un calapod complet diferit decât ce citesc eu de obicei și în mod clar autorul și-a dorit ca acest roman să răspundă la total alte cerințe decât cele pe care le am eu de la proză în general. Pe mine persoana I prezent mă enervează în 90% din cazuri, mă enervează și firele lăsate deschise la final și divagațiile care depășesc o anume limită.

Pe lângă asta, mă mai bântuie sentimentul că personajele din planul prezent care au porecle în loc de nume sunt toate persoane reale, și că acest plan în care am simțit că mă scufund ca în nisipuri mișcătoare ar fi căpătat mai mult sens dacă aș fi cunoscut oamenii respectivi sau măcar dacă aș fi știut cine sunt și dacă mi-ar fi păsat de ei. Cum nu am asemenea interese și cunoștințe, m-am simțit în mare parte ca un om care a nimerit întâmplător în mijlocul unei discuții care nu îl privește și pe care nici n-o poate înțelege, că nu știe despre cine și ce e vorba, dar care se află în niște circumstanțe în care nu poate pleca de acolo imediat, fiind nevoit să asiste jenat la o scenă care ar fi trebuit să fie privată, uitându-se pe furiș la ceas și rugându-se să treacă minutele cât mai repede.

În încheiere, vreau să revin la ceva ce am specificat mai sus, și anume că autorul are o proză impecabilă în română. Asta pentru că în ea se strecoară des cuvinte și fraze în engleză, franceză și germană. Netraduse. Engleza e ok (o singură greșeală am găsit), franceza pare și ea ok (nu știu destulă ca să mă pot pronunța cu siguranță). Germana, în schimb, are parte de o ortografie absolut fascinantă.

Premiul pentru “creativitate” îl ia knutch-fläck, un cuvânt pe care nu l-am mai întâlnit, dar pe care l-am recunoscut ca fiind greșit, fiindcă nu se potrivește cu spiritul limbii (long story). Am dat un search rapid și voila: Knutschfleck. E un termen medical pentru un fel de vânătăi și e fără cratimă. Deci patru greșeli într-un singur cuvânt. (În caz că n-o vedeți pe a patra, e vorba de majusculă, în germană toate substantivele se scriu cu majusculă, acum și purerea și în vecii vecilor amin, dar Chirculescu le scrie cum se nimerește; am crezut inițial că e vreo licență poetică, dar apoi am observat că alternanța nu are nici o rațiune identificabilă și că germana lui e plină de greșeli în general, așa că…)

Viziunea mea asupra subiectului:

  1. Când simți nevoia să scrii ceva în limbi străine, orice, chiar și nume (apare menționat de două ori Molenbeek, faimosul cartier no-go din Bruxelles, scris în ambele rânduri la fel de greșit: Moellenbeck), e de dorit să verifici ortografia și gramatica cu dicționarul, respectiv cu cineva care chiar știe bine limba respectivă. În nici un caz nu poți scrie din auzite, chiar dacă zici că știi regulile de bază, că pot apărea greșeli chiar și într-o limbă atât de ușoară cum e italiana. Eu țin minte că am fost uimită când am descoperit că stasera e un singur cuvânt și nu două. Nu e de joacă cu străineza în literatură, că ești scriitor, nu turist la care nu contează ce și cum emiți, doar să te faci înțeles.  
  2. Când treci de nivelul unor cuvinte cunoscute și/sau internaționalizate (Fräulein de ex. aș  zice că merge), ar fi frumos să și traduci ce-ai scris într-o notă de subsol. Da, cititorul ar putea să dea un search și să-și traducă singur cu Google, dar dac-o luăm așa, și autorul și echipa editurii au la dispoziție același search și dicționare online foarte bune ca să se asigure că textul în străineză e și el scris corect. Plus că cititorul poate lua cartea-n vacanță, în tren, în avion, în deltă sau pe vârf de munte, unde n-ai semnal, n-ai dicționar. Este?  

În fine, recenzia Georgianei e aici, iar cu ceilalți colegi vă veți întâlni din nou luna viitoare.

2 păreri la “Blogosfera SF&F: Greva păcătoșilor – Florin Chirculescu

  1. Aprops de fragmente, expresii sau cuvinte in limbi straine, nici acum nu pot sa nu-mi reamintesc frustararea avuta cand am citit „Numele trandafirului”, unde sunt multe pasaje foarte lungi in latina si pe care traducatorul le-a lasat netraduse iar editorul a inghitit textul asa cum era. Nu stiu cum a fost scris originalul, dara daca nici acolo nu sunt traducerile in subsol, le-as fi reprosat acest lucru lui Umberto Eco si editorului.

  2. Pingback: Reeditare & divagare | VERONICISME

Lasă un răspuns