Blogosfera SF&F: Haiganu. Fluviul șoaptelor – Marian Coman

Haiganu

Simt nevoia să încep recenzia de luna aceasta cu un avertisment: Haiganu. Fluviul șoaptelor e o poveste foarte, foarte dark. Chiar potrivită cu sezonul, având în vedere că e sfârșit de octombrie, merge la fix. Implicit, nu e o poveste pentru oricine. Aș asemăna-o cu Hannibal (serialul) și cu Penny Dreadful, ambele opere de artă extraordinare, genul pe care îl savurez maxim dacă sunt în „toane” bune și-mi suflă vântul în pânze din direcția potrivită (de exemplu, m-am uitat la primul sezon din Hannibal fix în bucătărie, în timp ce îmi pregăteam mâncare dietetică, fiind atunci într-un regim destul de sever, și a fost super ok), dar dacă mă prind într-un moment prost… e nasol. (Penny Dreadful a fost cât pe ce să mă facă să plâng de două ori, și eu chiar nu sunt genul care plânge).

Și în cazul poveștii lui Haiganu poate conta destul cum și când te prinde și dacă nu se întâmplă cumva să-ți atingă vreun punct sensibil anume, pentru că e foarte dură. Pe de o parte, ai niște elemente clare de horror și tragedie (multă moarte, copii chinuiți în diverse feluri, putreziciunile care seamănă foarte bine cu “sculpturile” din Hannibal, ceva canibalism), pe de altă parte ai o atmosferă generală foarte apăsătoare văzută în mare parte prin ochii lui Haiganu și Zourazi, ambii picați cât de adânc se poate în butoiul cu melancolie, într-o constantă criză existențială.

Pe scurt, dacă ești o fire mai sensibilă sau nu ești fan dark sau horror s-ar putea să ai probleme cu cartea asta. Ca idee, eu nu sunt fan, cochetez ocazional cu astfel de povești și simt că sunt sănătoase luate în porții rare, alese și dozate cu grijă ca să pice bine. Prima lectură, iarna trecută, mi-a picat prost, nici nu am reușit să termin cartea (mi se părea că intru în depresie dacă mai citesc mult), însă a doua lectură, luna trecută, a mers unsă atât de bine, încât am citit imediat după și al doilea volum.

Tot pe scurt, Haiganu (Ochilă) este un zeu osândit, pribeag prin lumea oamenilor, care ajunge să intre în contact telepatic cu Zourazi, un copil ținut prizonier de Dekibalos, conducătorul unei armate de orfani pe care îi folosește la jafuri și ca sclavi casnici. Dekibalos colaborează cu Moroianu (Spânul), care lucrează pentru Ziraxes (Împăratul Roșu), care pune la cale să îi implice pe aceștia într-un război, care… well, mai departe scrie în carte, că nu îmi place să ocup prea mult din spațiul recenziilor cu prezentarea acțiunii. Toate se întâmplă înaintea evenimentelor din Povestea lui Harap Alb, pe care o cunoaștem cu toții, și oferă surpriza foarte plăcută a unui origin story pentru cerbul cu stea în frunte. Pe mine partea asta chiar m-a dat pe spate, mi s-a părut o idee extraordinară care se leagă minunat cu povestea lui Creangă.

De fapt, tot Universul se leagă minunat cu povestea lui Creangă,  iar cartea și benzile desenate merită citite măcar pentru a vedea ce se poate crea având la bază patrimoniul nostru cultural. Mi s-a părut mereu cumva trist faptul că la noi literatura fantasy nu a ajuns prin intermediul basmelor noastre, pe care nici nu le citim dacă nu ne obligă la școală, ci pe filieră anglo-saxonă, că între folclorul nostru fantastic și ceea ce înseamnă fantasy pentru noi azi există o falie imensă, iar cine citește azi SF și F n-o face atras de Prâslea, Harap Alb sau Greuceanu, ci de Harry Potter, Lord of the Rings, mai nou de Game of Thrones și de poveștile cu vampiri și adolescenți și altele similare. Implicit, cine scrie fantasy la noi în țară tinde automat să plaseze acțiunea într-un spațiu anglo-saxon/nordic și să-l bazeze pe repere din cultura lor, nu din a noastră… ceea ce e bine și nu prea.

Marian Coman a reușit performanța de a crea un fantasy coerent și închegat pe care l-am simțit complet autentic, onest, un fantasy care își asumă originile carpato-danubiano-pontice, scoțând tot ce pot da ele mai bun. Universul lui, având și avantajul unor hărți și ilustrații de excepție, poate sta în picioare fără nici o rușine alături de orice alt univers anglo-saxon vreți, nu cred că e cu nimic mai prejos de acestea.

În privința inspirației de factură locală, apreciez felul cum Coman și echipa de la HAC!BD o valorifică fără s-o dea în naționalisme exagerate (sau cel puțin eu nu am simțit asta niciodată), iar pentru mine atitudinea asta e o gură de aer proaspăt într-o țară în care parcă văd din ce în ce mai des cum aprecierea pentru tradiție și folclor ajunge să ducă oamenii la niște derapaje ideologice de speriat…

Tot ca observație legată de atitudine, editura își asumă fără reținere și tirajul volumelor, lucru pe care nu cred să-l mai fi văzut pe la alte case, dar pe care mi-ar plăcea să-l văd cât mai des.

Volumul acesta (și al doilea la fel) e o carte la care s-a lucrat vizibil cu multă iubire și dedicare. Produsul fizic arată impecabil, hârtia e de calitate, legată bine, coperta e deosebită, iar ilustrațiile sunt absolut extraordinare. Sunt genul de desene care îmi plac atât de mult, încât mi-aș fi dorit să le fi făcut eu, și nu m-am putut abține să nu fac niște poze și să le atașez aici.

Editarea mi s-a părut și ea foarte bună, stilul mi-a plăcut, cu o tentă poetică, o alta arhaică, ambele presărate cumpătat, cât să dea o aromă și să ajute la atmosferă. Textul mi s-a părut foarte îngrijit și în afară de câteva virgule în plus numărabile pe degete (o nimica toată) nu am observat nimic în neregulă. Practic, seria lui Coman a avut și are parte de un tratament de care autorii români nu prea au parte – într-o grămadă de cărți needitate mai deloc, legate atât de strâns încât trebuie să tragi cu forță de coperți ca să citești rândurile întregi, coperți de pe care se desprinde folia transparentă de plastic după trei călătorii cu metroul sau alte neajunsuri similare, e o mare bucurie să am în mână o carte ca asta. Și dacă mă gândesc mai bine, nu cred că am văzut vreodată ceva editat de HAC!BD care să nu fie de calitate și să nu arate exemplar. Congrats are in order.

Un aspect discutabil e modul în care autorul a ales să lucreze cu omnisciența narativă selectivă – hai că v-am speriat cu asta, nu? Chill, că vă explic. Știți chestia aia pe care a făcut-o Martin în A Song of Ice and Fire, împărțind capitolele pe personaje cu POV (point of view), în care fiecare capitol e scris la persoana a treia, dar din perspectiva limitată a câte unui personaj, și cu care a rupt gura târgului? Well, chestia aia o făcuse înaintea lui Maurice Druon în Regii blestemați și s-ar părea că așa se cheamă pe românește: omnisciență narativă selectivă. Reflexul meu este să vorbesc mereu de POV-uri și personaje cu POV, dar nu cred că știe atât de multă lume ce înseamnă asta, iar dacă mă refer la perspectivă mi se pare prea vag, așa că am luat notițele de la cursul de scriere creativă să verific denumirea corectă și BAM! Oricum o dai, tot prost iese cu denumirile astea tehnice, așa-i?

Ei, povestea lui Haiganu e scrisă tot așa, perspectiva se tot mută de la un personaj la altul, ceea ce în principiu sună foarte fain. Sunt o mare fană a acestei abordări, când am citit prima oară Regii blestemați am hotărât că ăsta e genul de carte pe care vreau și eu s-o scriu, ASOIAF m-a prins fix pentru că repeta schema lui Druon, dar la Coman parcă nu funcționează atât de bine. Și cred că știu și de ce.

Pe de-o parte, romanul a fost publicat întâi în foileton, în revista HAC!, lucru pe care mărturisesc că nu îl înțeleg. Nu am capacitatea să urmăresc o poveste care vine în porții atât de mici la intervale atât de mari și chiar mă întreb câtă lume o are. Fiecare capitol e foarte scurt din start, și cum de multe ori dăm check in la două-trei personaje în câte un capitol, narațiunea devine și mai fragmentată. Citindu-l cap-coadă, nu pot spune că m-a deranjat, dar nu pot să nu mă întreb oare cum ar fi sunat totul dacă am fi putut avea parte de niște scene mai lungi cu fiecare personaj.

În al doilea rând, nu toate personajele sunt la fel de… personaje. Haiganu și Zourazi duc pe umerii lor o încărcătură psihologică foarte intensă, tumultul lor interior mi se pare chiar foarte bine prins, însă ceilalți sunt foarte puțin dezvoltați și nu-i simt mai deloc. Personaje ca Moroianu, Nedelia, Păi, Ghilmax, Mână Scurtă sau Garlaan  nu prea aduc cu ei decât narațiune, ori șmecheria care face omnisciența-narativă-selectivă să funcționeze la maxim e să folosești ca POV personaje complexe, reliefate, nu unele schițate care servesc ca plot device-uri și furnizori de informații.

Rezultatul este că am început să simt povestea ca fiind axată mai mult pe acțiune, pe evenimente, decât pe personaje, mai ales în volumul doi. Motivul pentru care cârcotesc atât la treaba asta este faptul că eu prefer poveștile centrate mai mult pe personaje: exemplu de bias în funcție de gust. Pe lângă asta, mi-am format o teorie conform căreia autorii români au o pasiune pentru poveștile centrate pe idei, world building și evenimente în detrimentul personajelor, cuplată cu o pasiune pentru cărțile de 200 de pagini și un pic, să nu care cumva să fie mai lungi.  Fluviul Șoaptelor are 253 de pagini, Furia Oarbă (vol. 2) are 234, iar asta cu ilustrații cu tot, deci fix acolo suntem. (Fun fact, văd că volumul de luna următoare, Noaptea în oraș fără părinți de Dănuț Ungureanu, are 202 pagini; cu dimensiunea am lămurit-o, abia aștept să văd cum stă la capitolul personaje).

În concluzie, dacă te țin curelele la niște scene dure și la o atmosferă întunecată, volumul merită parcurs: e o carte cu totul inedită în peisajul literar românesc, dar și în general (nu e ca și cum ar ploua cu traduceri ilustrate fain). De fapt, dacă mi-ar cere cineva să recomand câteva cărți din toată literatura noastră contemporană SFF pe care le consider creme de la creme, Haiganu ar fi cu siguranță printre ele. Și aș da-o și ca exemplu de best practice pentru editori – dar despre chestiuni din sfera asta o să mai discutăm altă dată.

Recenzia aceasta face parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare lună, un grup de bloggeri publică simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român.

Mai multe opinii despre Haiganu. Fluviul șoaptelor găsiți la:

Jurnalul unei cititoare

AssassinCG

Cu mintea la… SF

Everything and anything

Lasă un răspuns