Blogosfera SF&F: Împăratul ghețurilor – Ana Maria Negrilă

Am dat din colț în colț trei săptămâni până să scriu recenzia asta, în ultimul moment, și asta pentru că Împăratul ghețurilor m-a lăsat cu impresii destul de conflictuale și m-a făcut să nu mă pot hotărî exact cât de mult mi-a plăcut cu-adevărat.

Ca să clarific de la început: cred că Ana Maria Negrilă e mult peste media scriitorilor români, cel puțin a celor din aria SFF, iar editura Crux e și ea mult peste media editurilor care publică români. Împăratul ghețurilor e o carte bună, recomandabilă, nu se compară cu încercările și experimentele pe care le-am recenzat în Blogosfera noastră în ultima jumătate de an. Orice am de comentat “negativ” despre această carte ține de preferințele mele și de niște așteptări care fuseseră foarte înalte, după ce am citit cele două volume ale autoarei apărute în seria Stelarium.

E și greu de spus exact la ce mă așteptam, fiindcă nu sunt genul care crede că un scriitor ar trebui să livreze mereu același gen de povești, ba chiar sunt impresionată când văd scriitori, regizori, actori, etc, aventurându-se cu succes în proiecte foarte variate. Pe lângă asta, nu am ajuns la lansare și nu m-am obosit să citesc prezentarea cărții, așa că habar n-aveam care-i subiectul. Pot spune sigur însă că nu mă așteptam la un univers pe care să-l percep atât de… nu știu cum s-o spun altfel: claustrofobic.

Suntem într-un viitor îndepărtat, postapocaliptic, în timpul unei ere glaciare, în care am dedus că populația e foarte redusă. Există unele triburi cu un stil de viață… arhaic, să zicem. Există un oraș autonom, controlat de câteva facțiuni, în care acestea au eliminat în trecut de la conducere o grupare numită Viitaz, formată din oameni care aveau darul de a vedea în viitor. Acest oraș este tehnologizat, are o formă de internet, lifturi și alte vehicule de transport aerian pilotate de niște hibrizi (cam cum au cylonii). Mai există și Gemenii, două stații spațiale pe care au loc diverse experimente misterioase pe oameni în care sunt folosiți drept cobai și reeducați condamnații din oraș.

Orașul ăsta pare foarte lipsit de viață. Deși la un moment ne plimbăm prin diverse locuri, prin clădiri, magazine, apartamente și camere diferite, parcă tot pustiu, schițat și fără identitate îl văd cu ochii minții, un efect pe care nu știu să mi-l explic.

Cred că am avut senzația puternică de claustrofobie și din cauza mediului rece (la figurat), și complet neprietenos, dar și din cauză că personajul principal, Sich (femeia de pe coperta cărții) e foarte alienat, cumva sălbăticit. Sinistrarea ei e justificată: Sich e copilul unei familii de pre-văzători eliminate pe vremea când ea era micuță (să fi avut vreo 5-6 ani din câte am dedus), fratele ei mai mare fusese și el condamnat și trimis pe Gemeni, iar ea, având de asemenea darul, era mereu suspectă, mereu nevoită să fie în gardă și să nu dea de bănuit că ar complota ceva. Sich nu are prieteni și din păcate nu prea are nici cunoștințe pe care să le vedem în poveste. Romanul are atât de puține personaje, că le poți număra pe degete, cu tot cu părinții morți, la care se fac doar referiri, iar asta îmi pare destul de ieșit din comun pentru o poveste care are loc într-un mediu deschis, populat, și nu pe o stație spațială cu doi cercetători ca cea de pe orbita lui Solaris.           

Avem și un mister de dezlegat: un vârtej care apare din senin, când ți-e lumea mai dragă, în diverse puncte din oraș din apropierea locurilor în care se află Sich, și care pare astfel să o caute pe ea, provocând mari distrugeri în jur. Una din facțiunile care controlează orașul îi trimite lui Sich colaboratori, în speranța că împreună vor reuși să descopere ce-i cu vârtejul acela și îl vor putea opri. Din păcate pentru mine, modul în care a fost descoperit misterul, cu cercetări prin documente vechi și concluzii trase în urma unor calcule, ghicitori, potriviri și jocuri de cuvinte și cifre nu e unul care să îmi surâdă și să mă entuziasmeze prea tare. Nu mai contează care sunt motivele, e pur și simplu o chestie de gust – nu mă prea încântă genul ăsta de soluții.  

În schimb, ceea ce mi se pare că reușește autoarea să realizeze într-un mod deosebit este psihologia personajelor. Planul narativ din prezent este întrerupt periodic de capitole cu amintiri din trecut, lucru care inițial pare a fi necesar pentru a aduce completări acelui peisaj pustiu, dar care se dovedesc ulterior a avea mare importanță. Romanul nu este narat la persoana I din întâmplare, că așa i s-a năzărit sau i-a fost mai comod autoarei, ci cu un scop bine calculat și cu efectul scontat. Sich este o femeie traumatizată, izolată de nevoie, cu o viață al cărei curs nu a fost niciodată liber, lucru care, privit în perspectivă, se reflectă perfect în  senzația de claustrofobie de care vorbeam mai sus. Oricât mi-a displăcut mie universul strâmt și gol din jurul ei, el e complet în acord cu universul psihic al eroinei, total justificat. În afară de asta, mi s-a părut pur și simplu înduioșător să văd evoluția perspectivei ei pe parcursul anilor, la diverse vârste, pendularea între atașamentul față de fratele ei și fascinația față de ocrotitorul lor suspect, între busola morală internă, identitatea ei, nevoia de supraviețuire și oportunitățile de a se integra în noul sistem politic, iar apoi consecințele acestor conflicte interioare.

În ce privește misterul vârtejului, e posibil ca răspunsul să devină previzibil de la un punct încolo, dar dacă sunteți genul care se bucură de o călătorie chiar dacă știți unde se termină, atunci călătoria merită oricum.

În mod interesant, dacă ar fi să asemăn povestea aceasta cu o alta de referință, aceea nu ar fi un alt SF, ci Atonement, unul din acele filme de Oscar care, în opinia mea, spun ceva și spectatorului obișnuit și care n-a luat nominalizările degeaba (sau, mă rog, pe criterii politice și campania producătorilor) și asta spune ceva. Am citit cartea mai mult ca thriller psihologic și mai puțin ca SF(F). Probabil ați observat până acum cât de des mă plâng de personajele de carton ale românilor, așa că vă dați seama că mă bucură excepțiile, iar ceea ce a reușit Ana Negrilă (să poarte un personaj din copilărie până la maturitate într-un mediu ostil și să-l facă să ducă pe umeri cu succes un roman întreg, cu decoruri și galerie de personaje secundare minimale) e departe de a fi ceva ușor.

Recenzia aceasta face parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare lună, un grup de bloggeri publică simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român.

Mai multe păreri despre Împăratul ghețurilor puteți găsi la:

Jurnalul unei cititoare

Everything and anything

Nantan Lupan

AssassinCG

O părere la “Blogosfera SF&F: Împăratul ghețurilor – Ana Maria Negrilă

  1. Pingback: Blogosfera SF&F: Ana-Maria Negrilă – Împăratul ghețurilor | Assassin CG

Lasă un răspuns