Blogosfera SF&F: Imperiul de sticlă – Cătălina Fometici

Luna aceasta recenzăm din nou o carte de la editura Tritonic, ultima pe care am cumpărat-o (în martie, la Fina lFrontier) și ultima pe care o mai cumpăr de la ei ever. Eram atunci deja hotărâtă să nu mai susțin în vreun fel șandramaua lui Bogdan Hrib, dar îmi plăcuse mult volumul de debut al Cătălinei, Câinii diavolului, pe care l-am recenzat vara trecută, și am zis că hai, ultima dată. Desigur, îmi mențin decizia, și, ca să știți de la început, aceasta este o nouă recenzie în care mă voi plânge de prestația slabă spre nulă a editorului.

Fun fact: am purtat recent o discuție foarte amuzantă cu Michael Haulică legată de prezentările de pe coperta a patra. Vorba vine, discuție, că după ce i-am scris vreo două, nu mi-a mai răspuns. Cert e că, în timpul activității lui editoriale la Tritonic, au ieșit mai multe cărți cu spoilere și informații greșite pe coperta a patra. Nesemnate. De asemenea, în timpul activității lui la Paladin, au ieșit și de acolo cărți cu spoilere pe coperta a patra. Din câte am înțeles, tot nesemnate. Mike zice că el nu are nici o legătură cu prostiile și greșelile respective, erau pure coincidențe. Ei bine, Imperiul de sticlă nu l-a mai prins pe Mike la Tritonic, în schimb un alt autor timișorean care publică la ei, Daniel Timariu, a făcut un pustiu de bine și a scris el blurbul pentru colega lui. Sub semnătură. Și ce să vezi: o prezentare corectă, atractivă, pertinentă. Coincidențe, coincidențe…

În fine, luați de aici, că mă cunoașteți și știți că mi-e lene să prezint eu subiectul acțiunii atunci când a făcut deja altcineva treaba cum trebuie:

Alma, Ucigașul de Demoni, prințesă a dinastiei Elweise din Aakra, conducătoarea de drept Asworului se trezește după o mie două sute de ani pe patul unui spital modern. Cine este ea, ce destin neîmplinit a aruncat-o peste timp, într-un prezent atât de diferit de lumea ei și totuși confruntat cu aceleași pericole? O intrigă construită cu măiestrie, o poveste complexă, într-un univers eroic și melodramatic totodată. Prințesa Alma trebuie să facă față unor încercări grele, prinsă într-un păienjeniș de secrete, comploturi și ambiții personale ale unor entități din vechime, vrăjitori, demoni și oameni, în confruntare cu prezentul, la fel de întunecat.

Marea problemă a acestei cărți au sesizat-o deja alții din câte am văzut: e mult prea scurtă pentru câte are de spus. Am mai scris eu acum vreun an că românii au o apetență persistentă și deosebită pentru cărți de 200 de pagini si un pic, marea majoritate se învârt în jurul acestei cifre. Imperiul de sticlă are 196 de pagini și asta nu e bine deloc. Și nu e bine la modul obiectiv, nu pentru că, întâmplator, prefer eu cărțile mai lungi, mai complexe și mai complicate. Povestea asta e complexă și complicată, însă 90% e acțiune-acțiune-acțiune, totul pe fast forward, cu heirupul. E drept că povestea a fost pentru mine page-turner, am citit-o pe nerăsuflate, însă informațiile, descrierile, introspecțiile, detaliile, etc, sunt suficiente cât să nu rămâi cu totul pe dinafară, dar insuficiente dacă îți dorești să înțelegi cu adevărat pe unde te afli și în compania căror personaje.       

Cătălina Fometici poate scrie fain, am văzut asta în Câinii diavolului. Acolo, în schimb, ne aflam într-un gen semnificativ diferit, un fantasy gotic care urmărea conștiincios și cu succes o linie clasică, în așa fel încât simțeam că citesc motive literare și nu clișee. Mă aflam de asemenea într-un spațiu cunoscut, într-un timp istoric cunoscut, știam cam cum arată decorul, organizarea socială și mentalitățile din epocă, astfel încât niște personaje schițate și o acțiune trepidantă erau perfecte. Umpleam singură contextul cu informații din cultura mea generală.

De data asta autoarea ne duce într-un spațiu complet imaginar, inspirat întrucâtva din lumea reală, dar nu mi-am putut da seama exact în ce măsură și de unde, fiindcă n-am simțit că ar fi oferit destule informații pentru a crea contextul.

Despre un prim exemplu a scris un amic pe Goodreads: numele inventate sună aiuristic, neunitar, și nu-ți poți da seama cum se pronunță sau a ce ar vrea să sune. Având în vedere că suntem într-un imperiu, și nu într-un stat etnic unitar, nu mi se pare că ar trebui neapărat să existe o unitate în toponime sau în numele persoanelor. Mie Aakra îmi sună vag a Agrabah, iar numele Elweise l-am pronunțat mental automat în germană. Ce se întâmplă însă cu oamenii care n-au habar germană și nu știu nici să recunoască niște sonorități sau o ortografie în spiritul limbii (dacă chiar de-acolo vine?)? În general în fantasy cititorii se așteaptă să găsească nume englezite. Cum ai putea pronunța Elweise în engleză? Nu-mi închipui, nu-mi arată și nu-mi sună. În același timp cred că că autoarea nu a reușit să creeze destul decor și să individualizeze cât de cât nici una din regiuni, nici unul din orașe, în așa fel încât să văd și eu și să simt cât de cât pe unde calc.     

O problemă foarte mare mi se pare amestecul de fantasy cu SF abia însăilat. Pe de o parte avem, în cea mai mare parte a poveștii, o distopie în toată regula, în care există, de exemplu, clonare și proceduri medicale mult dincolo de ce avem noi azi. Pe de altă parte, ne lovim în câteva momente cheie de un fel de fiară de Gevaudan care pare teleportată direct din Câinii diavolului, despre care nimeni nu explică nimic și care mi se pare că e acolo ca nuca-n perete, (pentru că-i place autoarei genul acela de personaj și n-a rezistat să nu vâre unul și în distopie?), și mai avem un demon și ceva magie… despre care iarăși nu avem explicații satisfăcătoare (ce reprezintă un demon în universul ăsta, despre ce fel de magie e vorba, etc.).

Nu zic că nu se poate sau că n-ar fi ok să amesteci vârcolaci cu clone sau cu inteligențe artificiale sau orice ai visat tu peste noapte, însă cele două sunt specii literare foarte diferite, cu canon diferit, care pur și simplu nu funcționează într-un tot unitar și cu sens decât dacă avem un autor experimentat, cu mare skill, care știe să jongleze foarte bine cu ambele și lucrează intens la construirea unei punți credibile între ele. E ca în artele plastice: poți să încalci regulile compoziției, dar trebuie să știi cum. Oricât de amuzant ar suna, există un fel de reguli și pentru încălcarea regulilor. Probabil că autoarea ar avea destul skill încât să rezolve problematica asta spinoasă, dar în 198 de pagini… nu are spațiu.

Să mai zic că prințesa Alma se trezește într-o distopie (și încă una de anticipație, nu retrofuturistă) după un mileniu în cryo (sau ceva similar) și o viață într-o lume complet diferită în care încă se foloseau săbii și trece prin tot șocul cultural remarcând scurt în câteva rânduri schimbări neplăcute în modă și în starea de spirit a populației și poate ceva mai puțin neplăcute în arhitectură?

Prințesa Alma, atât de protagonistă cum e ea, nu mi se pare nici ea destul de individualizată. Am perceput-o ca pe un personaj de basm teleportat într-un mediu cu care nu are nici în clin nici în mânecă și mi se pare destul de exemplificator faptul că nu mi-am putut da seama ce vârstă are. 20 de ani? 30? 40? Efectiv ar putea avea oricât. Știm că a avut fapte de arme mărețe la viața ei, că a murit eroic în război și că a crescut imperiul în mare parte alipind state prin căsătorii politice succesive cu bărbați pe care-i omora foarte rapid după nuntă. I-ar fi trebuit niște ani pentru asta, dar câți oare? Și de la ce vârstă și-o fi început cariera? Că Jeanne d’Arc a murit la 19 și a avut până atunci timp destul pentru fapte eroice… Sunt curioasă ce părere au alții, dar când avem un astfel de personaj căruia nu i se specifică vârsta și nici n-o putem deduce din biografie sau din vocea lui narativă care ar putea (sau trebui?) să releve cam la ce nivel a ajuns cu experiența de viață… e nasol tare.

Mai sunt și alte probleme, cum ar fi un titlu și niște versuri în engleză care mi se pare că nu-și au locul și arată a începătorism și/sau a adolescență (perioada aia în care scriam toți versuri de cântece și nume de trupe pe bănci, pe ghiozdane și pe tot ce apucam), mai sunt primele zeci de pagini pline de puncte de suspensie, mai sunt și salturile de la persoana I prezent la persoana I perfect compus pe care nu mi le-am putut explica și mai că-mi vine să cred c-au rămas așa din neatenție…   

I-am dat eu trei stelute pe Goodreads, dar au fost cu indulgență, mai mult pentru potențial.

Și știu că sună a recenzie foarte proastă, însă părerea mea este că avem o poveste foarte faină (chiar foarte faină, m-a și prins și mi s-a părut foarte bine condusă în linii mari), dar care avea nevoie de un editor (Bogdan Hrib rămas singur la cârma colecției fantasy e practic inexistent) și de o dimensiune de vreo 3 ori mai mare ca să fie ca lumea. Și ar fi fost loc chiar și de mai mult…   

O singură observație mai am: i-aș fi dat puncte bonus (multe, foarte multe) pentru absența unei intrigi romantice, pentru că sunt mai mult decât sătulă de modul cum sunt băgate doar ca să fie în povești care sunt despre total altceva și unde nici nu aduc vreun plus valoare. Doar că mi-e să nu fi apărut undeva vreo confuzie… fiindcă last time we checked in with them, Alma și Benjo erau la cuțite… apoi deodată guvernatorul menționează o relație care ar fi existat între cei doi… așa, de nicăieri. Și am mai identificat o situație din care se înțelegea că Alma și Benjo ar fi ajuns cumva împreună la un moment dat, dar nu mai știu exact unde… Plot hole? Cum e cu ei doi până la urmă? Am chiorât eu și nu mai știu ce citesc? Nu de alta, dar am mai văzut eu ditamai găurile și inadvertențele la Tritonic…

O părere la “Blogosfera SF&F: Imperiul de sticlă – Cătălina Fometici

  1. Pingback: Blogosfera SF&F: Cătălina Fometici – Imperiul de sticlă | Assassin CG

Lasă un răspuns