Blogosfera SF&F: Noaptea în oraș fără părinți – Dănuț Ungureanu

La a opta ediție a Blogosferei SFF la care particip, iată-mă ajunsă în fața unei cărți pe care efectiv m-am chinuit s-o termin, chiar și în condițiile în care e foarte scurtă. Ce să-i faci, asta se întâmplă când ești nevoit să citești un paragraf a doua oară, rar și verbalizând mental cu atenție, ca să pricepi ce vrea să spună autorul. De fapt nu, nu un paragraf. Multe paragrafe. Mărturisesc că am o strângere de inimă scriind această recenzie. Mi-aș fi dorit să pot spune lucruri bune despre această carte, dar n-am putut să le găsesc și nu-mi vine nici să mă sustrag de la datorie ca să nu fiu nevoită să scriu lucruri neplăcute.

Dar hai să vă prezint întâi cadrul de referință, să vedem cum e și cu neplăcutul ăsta. Există o categorie de cititori care se bucură când găsesc în cărți artă înaltă, subtilități, profunzimi, contemplare și meditații pe teme existențiale. Îi entuziasmează lirismul, abstractul, oniricul, sunt impresionați de idei și de cuvinte. De obicei au o și adevărată pasiune pentru citate. Probabil că ei s-ar regăsi într-un volum ca acesta.

Eu sunt o fată simplă. Îmi plac lucrurile concrete și nu știu să citez decât din Star Trek și din Game of Thrones. Ah, și din Anne Rice, dacă îmi pun memoria să mai râșnițeze puțin. Astfel se întâmplă că Noaptea în oraș fără părinți nu este o carte potrivită pentru mine și orice ar avea ea de comunicat deosebit în materie de idei sau acțiune, pe mine m-a ratat din cauză că m-am împiedicat într-o scriitură pe care pur și simplu n-am putut-o digera.

O să tranșez repede subiectul acțiunii: ne aflăm într-un univers cyberpunk, iar personajul principal este Leni, un copil de 12 ani. Tatăl lui este omorât într-o explozie din cauza faptului că dorea să schimbe ordinea lumii, iar copilul pornește într-o mică aventură, singur pe stradă, încercând să își readucă tatăl la viață cu ajutorul unei rezerve a conștiinței lui păstrată pe undeva prin eter (un fel de internet).

Personajele sunt de carton. Cred. Poate mi se par așa pentru că n-am înțeles eu mare lucru din ele.

În ce privește universul, nu îmi e clar deloc dacă avem un univers foarte complex sau, dimpotrivă, un univers extrem de simplu, dar cu o aparență de complex dată de adâncimea la care a fost înecat în figuri de stil și lucruri neexplicate.

Să vorbim întâi despre explicații.

Volumul începe cu un glosar de termeni. Din păcate, acesta nu e deloc atât de util cum aș fi sperat, iar pentru mine a fost destul de enervant faptul că de multe ori a trebuit să întrerup lectura ca să verific ce înseamnă diverși termeni. Dacă nu am în textul poveștii o prezentare în context care să sedimenteze sensul cuvântului și îl citesc doar într-o listă, șansele să-l uit instant sunt mari, plus că explicațiile nici nu ajută prea mult. De exemplu, aflăm că mamatrice = părinte stabil, dar nu am găsit ulterior vreo explicație a ceea ce ar însemna un părinte stabil și cu ce ar fi diferit de unul instabil. Poate există una pe undeva, dar mi-a scăpat. Pe lângă asta, mi s-a întâmplat să mă întorc la glosar în speranța că voi găsi acolo vreun termen mai abscons, care părea să poarte cine știe ce înțeles, dar să nu îl găsesc.

A doua problemă care mi-a îngreunat mult lectura a fost structura frazelor. După acest criteriu, există trei categorii de scriitori:

  1. scriitorii obișnuiți – cam toți, de fapt.
  2. scriitorii care nu pun punct niciodată – exemplu Doru Stoica, tot volumul Între bariere e o singură frază interminabilă.
  3. scriitorii care pun în textele lor toate punctele pe care ar fi trebuit să le folosească cei de la 2, dar n-au făcut-o. Exemplul pentru aceștia este Dănuț Ungureanu.

Scriitura lui este surprinzător de fragmentată, cu foarte puține fraze, dar plină ochi de propoziții scurte, uneori eliptice de subiect, de predicat sau de amândouă. Cu toate astea, de multe ori textul curge sub forma unei fraze, doar că avem punct și apoi majusculă în loc să avem virgulă între cuvinte. Punctuația e total aiuristică. Pardon, artistică. Cred că asta a fost intenția.

Exemplu amuzant, extras de pe prima pagină:

Poveștile bune vorbesc despre toate lucrurile din lume. De aceea îi bucură pe mulţi. Dar ele se pot întinde nemăsu­rat în spaţiu sau timp și niciodată n-avem timp, ori spaţiu, cât ne-am dori. Ne mulţumim cu poveştile simple…

Primele trei propoziții sunt de fapt o singură frază, spartă artificial. Mai remarcați, vă rog, faptul că ni s-a spus de la început că nu avem în față o poveste bună, ci una simplă. Wow. Just wow.

Textul e fragmentat aiurea și în capitole, care sunt de obicei scurte, unele dintre ele având chiar o singură pagină, iar logica după care s-a făcut împărțirea mă depășește. Sunt situații în care o scenă este împărțită în două capitole (chiar în cazul primelor două capitole), sunt situații în care avem scene diferite sau schimbări de perspectivă în interiorul aceluiași capitol. Nu poți discerne regula după care s-a făcut împărțirea, așa că e ca și cum autorul ar fi scris textul în tranșe inegale, după cum a avut timp și inspirație: o oră alaltăieri, trei ore ieri, o oră jumate azi, și a adăugat fiecare halcă de text scrisă într-o seară sub formă de capitol de sine stătător.

Încă o ciudățenie mi se pare folosirea unor cuvinte dintr-un registru arhaic (priponit, uncheș), într-un univers postuman care nu are nici în clin nici în mânecă cu cel din care vin cuvintele respective. Mi se pare că sunt puse acolo ca nuca în perete. Și tot ca nuca în perete cad și o serie de cuvinte neliterare (de exemplu, căcat) pe care nu le-am simțit justificate nici de atmosferă nici de caracterul personajelor (aproape inexistent, de altfel), ci puse acolo, așa, ca să fie mai edgy. Să bifăm și niște măscări, ca să fim cool.

Trecem la figurile de stil și la descrieri. Vai, și câte descrieri. Sunt capitole în care vin tăvălug, una după alta, una peste alta, una lângă alta…

Însă acum nu era în eter, ci în afara lui. Într-o zi călduţă de primăvară, una din acelea în care nenumărate insecte, supravieţuind cine ştie cum pe dunele instabile ale salinei, dezmorţindu-se, mişcau ierburi sticloase sub muchiile de jos ale casei, emanând în plus un zumzet monoton, parcă de promisiuni vagi.

Probleme:

  1. Nu mă prind ce-s alea ierburi sticloase și nu îmi dau seama dacă e vreun fel anume de iarbă care există în universul ăla sau dacă sticloase e doar un epitet care vrea să semnifice ceva sau care e acolo doar pentru că sună bine. Mi-e greu să discern în cartea astea între ce e figură de stil și ce e concept specific universului, pentru că se întâmplă să avem concepte specifice universului care sună a figuri de stil: ceața de viață, de exemplu.
  2. parcă de promisiuni vagi? Parcă? De ce parcă? Seamănă, au ba? Ori e, ori nu e. Îmi faci o comparație fără să fii sigur că cele două elemente chiar sunt comparabile?
  3. cum zumzăie promisiunile vagi, știe cineva?
  4. sub așa o avalanșă de gerunzii aproape că uiți care a fost verbul la indicativ, diateza activă. Ah, stați, se pare că n-a fost niciunul. Propoziția asta e de fapt doar o enumerare, fără subiect și predicat. Eh, detalii…

Alta amuzantă:

Băiatul nu pricepe cum pot bărbaţii să dea foc unor lucruri atât de frumoase cum sunt ţigările de foi. Într-o lume alcătuită din obiecte cromate, precise, reci, dure, acestea sunt moi, calde. Parfumul lor vine dinăuntru, ca un suflet, ceaţă de viaţă. O căldură molipsitoare, din mâna care a răsucit-o, din coapsele însorite ale unor femei iubite în alte vremuri.

S-ar părea că avem aici un narator maxim derutat de nevoia imperioasă de a marca figuri de stil. Teoretic aici e perspectiva copilului (suntem din nou într-o poveste cu omnisciență narativă selectivă, perspectiva se plimbă de la un personaj la altul). Dar hei, de unde scoate mintea copilului asociația aia cu coapsele femeilor iubite în alte vremuri? Nu că un copil de 12 ani nu s-ar putea gândi la coapsele femeilor, se gândesc ei la destule, dar mă îndoiesc c-ar face-o în termenii ăștia.

Mai vreți trăznăi? Vă mai dau.

Acolo unde se terminau străzile, înecate în ierburi aspre, iar podurile roase de rugină se frângeau noaptea ca beţele, începea brutal întinderea albă, orbitoare sub soarele zilei. Odinioară fusese fundul unui ocean, de milioane de kilome­tri pătraţi. Rămăseseră doar lanţurile muntoase ale gunoa­ielor higroscopice, mai înalte decât orice pe pământ şi creva­se de spaimă în adâncimea cărora încremeniseră împletite scheletele unor peşti nemaivăzuţi.  

Nu știu cum s-o spun mai puțin dur, dar pe mine textele de genul ăsta mă fac să mă simt analfabetă funcțional. Pentru mine proza asta e extraordinar de greoaie.

Cu toate astea, nu pot rezista tentației și o să vă mai dau puțină poezie. Bear with me, îndată termin, promit. Vă supun atenției un citat din Faraon, stăpânul lumii:

Oamenii, umani sau de alte feluri, sunt cu toţii minciuni. Numai eu singur, pentru că nu mă cobor la putreziciunea lor, nu mă pot numi doar om. Eu singur sunt adevărul. Când gândurile lor mi se înfăţişează mie ca panglici curcubeice, ca miasme punând la grea încercare simţurile-mi delicate de foc, talentul şi firea vânătorului ce sunt, tânjesc după altce­va, nu grăiri ale minţilor, nu gânduri concrete, ci structuri mai subtile, mai pe măsura puterilor mele.

Respect, slăvite Faraon! Atât am de spus!

Umanii sunt fiinţe golaşe, vulnerabile. Sub coaja lor organică, colcăie şerpi multicolori de gânduri. Prin venele lor curg gân­duri fluide, plămânii li se umflă cu gânduri de gaz. Umanii nu sunt oameni cu toţii. Sunt gânduri, zvonuri ambalate.

Respect, slăvite Faraon, adevăr grăiți!

Dar hai să mă opresc, cred că am exemplificat destul. Am fost exagerat de dură? Poate că da. Nu știu. Știu însă că există o categorie de cititori care se afundă cu plăcere în așa ceva. Ceea ce mie îmi sună gratuit, exagerat, amuzant involuntar, greoi, prețios și pretențios poate gâdila maxim suflețelul și sensibilitățile altora.

Ca să fie clar, nu am ceva împotriva figurilor de stil în general, cum nu am nici împotriva descrierilor. Scriu și eu descrieri, deseori în pasaje mult mai lungi decât cele pe care le are Dănuț Ungureanu aici. La el pasajele sunt relativ scurte și des intercalate cu narațiunea și dialogul, dar se adună și ajung cumulat la un procent considerabil. De asemenea, citesc descrieri cu plăcere, cu sau fără figuri de stil, atâta timp cât ele îmi spun ceva clar și de interes și nu sunt nevoită să citesc un paragraf de două ori fiindcă nu-l înțeleg sau am uitat până la finalul enumerării de unde am plecat și care fusese subiectul.

Trag nădejde că domnul Ungureanu nu se va supăra (sau cel puțin nu prea tare) pe recenzia asta. În fond, volumul lui a cules toate premiile literare din domeniu de anul acesta: și Romcon, și Antares, și Sci+Fi Fest. Are aprecierea persoanelor care contează. Acuma, ce și cum pricepe un cititor oarecare din opera lui… ține de puterile fiecăruia. Cum spuneam, sunt o fată simplă, mai greu la mine cu subtilitățile.

În caz că încă nu e clar din ce postură vorbesc, vă dau un exemplu arhicunoscut: eu nu înțeleg absolut nimic din poezia lui Nichita Stănescu. O țară întreagă suspină la versurile lui. Chiar am avut mai demult o colegă pe care soțul ei a cucerit-o recitându-i din Nichita. Erau fani atât de înfocați încât și-au botezat copilul Nichita. Dacă mi-ar recita mie vreun tip din Nichita, pe mine m-ar bufni râsul și l-aș întreba ce-a fumat. Mie singura impresie pe care mi-au lăsat-o versurile lui este că au fost scrise la mișto de un teribilist, niște cuvinte aruncate acolo ca să sune bine, pe principiul un nebun aruncă o piatră în lac și zece înțelepți se chinuie s-o scoată (și să scrie volume mai lungi decât ale lui despre ce-a vrut să spună autorul).

Având în vedere puternica divergență între percepția mea asupra acestui tip de scriitură mai pretențioasă și aprecierile oficiale ale minților mai luminate, concluzia mea este următoarea: nu sunt capabilă să disting întotdeauna între lirismul cu substanță și beția de cuvinte. Îmi declin astfel incompetența în a face o apreciere valabilă asupra acestui volum ca întreg. Pot face observații de genul celor de mai sus, punctuale, pe exemple concrete, dar în ce privește ideile generale, miza, subiectul poveștii, conexiunea cu personajele… îmi pare rău, dar mi-au rămas inaccesibile.

V-ați ales de la mine măcar cu niște citate. Dacă vă place cum sună și e genul vostru, go for it. N-o fi luat omul degeaba toate premiile.

Oricum ar fi, recunosc că există un merit și într-o lucrare de genul ăsta. Până la urmă, realitatea e că, indiferent dacă textul are substanță sau nu, foarte puțină lume are talentul de a scrie așa. Vorba lui Tyrion, it’s not easy being drunk all the time. Everyone would do it, if it were easy.

PS: On a side note, nu pot să nu mă gândesc că dacă scria Dorin Lazăr recenzia asta, îl făcea fâșii fâșiuțe. Uite așa, ca pe Ioana Pârvulescu. Brrr…

PS2: in caz că e cineva care nu știe, beția de cuvinte = frazele pompoase care maschează goliciunea împăratului și care îți dau impresia că dacă nu vezi sau nu înțelegi, problema e la tine. De la Titu Maiorescu a rămas vorba.

Later edit: Eduard Pandele mi-a atras atenția că Între bariere e un volum de povestiri, așa că nu putea fi o singură frază interminabilă. L-am citit acum 3 ani și se vede că nu mai țineam minte acest lucru. Probabil că ori fiecare povestire e o singură frază, ori e formată din câteva (puține) fraze, care se întind pe multe pagini. Oricum, ideea se păstrează. Mulțumesc pentru observație.

Recenzia aceasta face parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare lună, un grup de bloggeri publică simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român.

Mai multe opinii despre Noaptea în oraș fără părinți găsiți la:

Catharsis Writing

Cu mintea la… SF

Jurnalul unei cititoare

AssassicCG

Everything and Anything

Nantan Lupan

7 păreri la “Blogosfera SF&F: Noaptea în oraș fără părinți – Dănuț Ungureanu

  1. Pingback: Blogosfera SF&F: Dănuț Ungureanu – Noaptea în oraș, fără părinți | Assassin CG

  2. Pingback: Blogosfera SF&F: Noaptea în oraș fără părinți de Dănuț Ungureanu | Catharsis Writing

  3. Pingback: Noaptea în oraș, fără părinți – Dănuț Ungureanu | Cu mintea la... SF

Lasă un răspuns