Blogosfera SF&F: Omnium – Florin Stanciu

Probabil unii dintre voi ați observat că am dat deja 5 stele pe Goodreads cărții din ediția de azi, iar eu am să spun de pe-acum că recenzia mea e una supermegaentuziasmată. Colac peste pupăză, Omnium-ul lui Florin Stanciu a apărut la Nemira, lucru care va alimenta probabil teoriile conspiraționste ale celor care cred că suntem plătiți într-un fel sau altul de editură. M-am gândit așadar să institui o nouă politică pe siteul meu, una publică, transparentă, cu condițiile la vedere, ca să nu ne mai ascundem după deget și să aibă toată lumea șanse egale. Apoi începem recenzia.

Astfel, termenii practicați sunt următorii:

  • 50 RON recenzia negativă pentru dușmani
  • 70 RON recenzia pozitivă pentru aparițiile editoriale proprii – versiunea pozitivă e mai scumpă pentru că cere mai mult efort; românii scriu prost, it is known, așa că aspectele pozitive ale unei cărți sunt mai greu de scos în evidență decât cele negative; plus că mereu e mai ușor să demolezi decât să faci ceva constructiv, it is known too.
  • În cazul în care pentru aceeași carte am oferte și de la editor și de la dușman deschidem licitație
  • 90 RON recenzia cu aluzii de orice fel
  • 130 RON recenzia cu atac la persoană
  • 150 RON dacă conține și nominalizări

Ultimele două sunt mai scumpe pentru că e imaginea mea în discuție, mă înțelegeți. Iar cărțile le aștept gratis, of course. Pe toate. Ce vă închipuiați?

Și-acum să lăsăm gluma și să trecem mai departe. Cele 5 stele și recenzia megaentuziasmată sunt pe bune.

Aveam așteptări mari de la Florin Stanciu, știam că are la copt niște proză ambițioasă de ceva vreme și umbla vorba prin târg că muncește să-i iasă brici și c-a șlefuit la ea de nu s-a mai putut. Și deși ștacheta era deja relativ sus, tot a reușit să mă surprindă.

Ne aflăm pe o stație spațială construită într-un asteroid izolat, lângă intrarea într-un portal care asigură legătura cu Pământul. Sau, mai degrabă, cu ce-a mai rămas din el după un cataclism cauzat de un obiect de proveniență necunoscută, în urma căruia ecosistemul nu a mai permis locuirea lui de către oameni și a fost ocupat de o altă specie, ferrumii, în timp ce oamenii au scăpat colonizând câteva planete dintr-un alt sistem. După atâta timp în care specia umană s-a adaptat și deja se deosebește fizic semnificativ de foștii oameni de pe Pământ, viața pe asteroidul Tsuba decurge în liniște și pace… până când prin portal apare un obiect de proveniență necunoscută…

Mi-au plăcut mult introducerea în atmosfera stației de pe Tsuba și setarea coordonatelor universului postapocaliptic prin intermediul hobby-ului personajului principal de a reproduce feluri de mâncare antepământene. Am fost prinsă în poveste chiar de la început și pe măsură ce citeam, interesul era din ce în ce mai mare. Cartea asta a fost pentru mine un adevărat page-turner.

Mai multe despre poveste nu prea mai risc să spun ca să nu stric distracția. Doar că are două twisturi, poate trei, ultimul mai mult sau mai puțin previzibil (eu nu m-am prins, dar nici nu am făcut vreun efort), iar ideile, speculația, construcția lumii și rezolvarea misterului m-au fascinat pur și simplu.

Un singur lucru îi pot reproșa, și anume 3 capitole de infodump, însumând 40 de pagini în care un personaj ne prezintă evoluția vieții pe pământ. Foarte interesant, e adevărat, dar nepotrivit în context, strică rău ritmul romanului. Cumva înțeleg demersul, autorul clar e pasionat de subiect și probabil crede că cititorul are nevoie de informațiile acelea ca să înțeleagă tot. Mie mi se pare că nu erau necesare în forma asta, esența putea fi transmisă și în 4 pagini. E posibil ca multă lume să nu dețină cunoștințele respective. Nu am idee dacă așa ceva se (mai) învață la școală sau nu, cât am fost în școală n-am prea dat atenție biologiei, dar dacă răspunsul e nu, ideile principale puteau fi oricum trasmise pe scurt, într-un fel în care să-ți trezească curiozitatea. Mai departe, informația e la un click distanță. Unde mai pui că, de regulă, cititorul de hard SF e unul destul de avizat, iar informațiile prezentate nu-s atât de specializate încât un om care mai citește câte un articol de popularizare a științei și mai calcă din când în când prin câte un muzeu de știință să ia contact pentru prima oară cu ele. Sau poate, cine știe, ar fi fost o idee și să adauge la finalul cărții un de fel postfață, glosar sau note informative, în care să dea câte detalii dorea într-un mod didactic justificat, fără să interfereze cu ritmul poveștii și fără chinuiala de a le strecura sau deghiza în proză.

Vă mai amintiți teoria mea cum că românii ar fi concentrați pe lume și idei în detrimentul personajelor și uneori și al acțiunii și că au o pasiune pentru romane de 200 de pagini și un pic? Omnium respectă și el formula, fiindcă povestea suferă o vreme de dragul prelegerii de istorie naturală, iar de capul personajelor nu-i mare lucru. Totuși, la capitolul personaje iese destul de neșifonat din situația asta.

Explicația este faptul că suntem în mintea personajului principal prin narațiunea la persoana I, iar acesta este prins (și ne prinde și pe noi) în descifrarea unor mistere care-i ocupă tot timpul și, de la un punct încolo, îl implică personal. Ceva adâncime ar exista, dar nu prea e explorată – avem o lost Lenore în persoana soției lui moarte, însă povestea tragică a vieții lui funcționează ca acel cornerstone al gazdelor din Westworld. Dincolo de acest cornerstone în jurul căruia se definește personajul principal nu putem simți nici o personalitate distinctă. Acest lucru este însă perfect justificat narativ, motiv pentru care nu arată a neglijență, a nepricepere sau a nepăsare. Păcat doar că nu pot să vă spun cum și de ce, ca să nu dau spoilere. Va trebui să mă credeți pe cuvânt de data asta. Până la urmă, Omnium nu are nici el acel gen de personaje faine și dezvoltate de care pare să ducă lipsă SFF-ul nostru, dar nici nu are nevoie de ele, stă foarte bine pe picioare și fără.

Fun fact, în ce privește dimesiunea, romanul e mai lunguț, are 278 de pagini, dar ia ghiciți unde ajungem dacă scădem cele 40, hai, 30 de pagini care ar fi putut/trebuit să lipsească? Hehe. O să ziceți că trișez ca să ajung la concluzia dorită, nu? Oricum, dimensiunea de 200 și ceva nu e o problemă, e doar o constatare.

În concluzie, aș îndrăzni să recomand cartea asta oricui se simte curios, chiar dacă știu că se încadrează într-o nișă foarte mică și bătută de soartă, cu un public restrâns, așa că nu e cea mai accesibilă lectură. Nu e atât de lungă încât să mori cu ea de gât, o poți termina și dacă nu te prinde în mod deosebit, și cred că merită experiența. Așa cum mă uit eu o dată sau de două ori pe an la câte o comedie romantică, dar tot mi s-a întâmplat să dau peste câteva care chiar mi-au plăcut și m-au făcut să râd, chit că le număr pe degete, așa merită încercată și cartea lui Florin Stanciu, chiar dacă hard SF-ul nu-i chiar pe felia ta. Cred că ideile-s atât de faine, încât sunt șanse să fie excepția care-ți place. Iar dacă totuși nu și nu, aș sugera să atribui „vina” mai degrabă canonului speciei cu care nu rezonezi și mai puțin „debutului” sau „autorului român”.

PS: Simt nevoia să mai subliniez o dată că PARTEA CU PREȚURILE RECENZIILOR E O GLUMĂ. Trolam și eu puțin…Știu c-ar trebui să fie evident, dar mare e grădina Domnului și cu unii oameni nu știi niciodată…

Recenzia aceasta face parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare lună, un grup de bloggeri publică simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român.

Mai multe păreri despre Omnium puteți găsi la:

Catharsis Writing

Jurnalul unei cititoare

Cu mintea la… SF

AssassinCG

Everything and anything

O părere la “Blogosfera SF&F: Omnium – Florin Stanciu

  1. Pingback: Omnium – Florin Stanciu | Cu mintea la... SF

Lasă un răspuns