Blogosfera SF&F: Omulețul din perete – Marian Coman

Aș fi scris o recenzie ceva mai cuprinzătoare și mai entuziasmată la volumul de luna aceasta, dacă nu aș fi citit deja două volume de proza scurtă anul asta. Cu alte cuvinte, toleranța și răbdarea mea pentru proză scurtă erau deja complet consumate, iar cartea asta ar fi avut șanse mai mari pentru mine poate peste vreo jumătate de an…

Am avut o surpriză destul de neplăcută, m-am bucurat ca un copil când am văzut că scoate Marian Coman volum nou, m-am bucurat de cât de frumoasă e coperta, și n-am mai observat că sub titlu scrie mic „și alte povestiri”… Am fost dezamăgita când am descoperit asta, iar cheful a ajuns undeva sub nivelul mării. În combinație cu criza cruntă de timp, rezultă azi o recenzie minimalistă.

O să clarific eu într-un articol destul de curând care e problema mea cu proza scurtă. Am motive subiective să n-o agreez și câteva motive obiective ca să…. nu o recomand, să zicem, scriitorilor. Părerea mea e că în țara asta se scrie mult prea multă proză scurtă, dar las pentru alt articol argumentarea.

Omulețul din perete e chiar genul de volum care se lovește tare de tot de problemele prozei scurte, așa că e o exemplificare destul de bună.

În primul rând, Marian Coman chiar scrie scurt. Volumul are doar 210 pagini și cu toate astea are o grămadă de povești, dintre care pe unele le-am uitat deja, la o săptămână și ceva de la terminarea cărții. Trebuie să frunzăresc din nou ca să îmi aduc aminte despre ce a fost vorba. Sunt 12 povestiri în total, adică 17.5 pagini de povestire în medie. Și asta cu font mare, spații mari între rânduri, și paginile goale dintre povestiri cu tot, deci vă dați seama că situația nu e prea grozavă.

La modul realist, e cam greu cum să scrii cine știe ce chestie cu greutate și impact în atâta spațiu. Prima povestire are chiar numai 5 pagini, și culmea, chiar a avut impact pentru mine, dar hei, era prima, și ar fi funcționat mai bine în mix cu povești ceva mai cărnoase. Una e să ai o poveste de 5 pagini, una de 30, una de 50, una de 40, una de 10, alta e să graviteze aproape toate în jurul aceleiași dimensiuni. De la un punct încolo, toate au aceeași greutate, nu se mai disting așa bine una de alta, apare un fel de monotonie.

Încă o problemă similară este cea a naratorului. Când ai multe povești într-un volum cu naratori atât de asemănători încât îi încurci… e cam nasol. La Marian Coman totul, sau aproape totul, e narat la persoana 1, mulți dintre naratori sunt copii, ce-i drept, dar toti sunt băieți, adulții sunt și ei toți bărbați, toți locuiesc (sau par să locuiască, în lipsa unor alte detalii) undeva pe lângă Dunăre (bănuiesc zona Galați-Brăila), aproape toți au tragedii în familie… La monotonia asta se adaugă faptul că unele proze fac parte din același univers, din când în când reîntâlnim unele personaje, și după ce am observat asta, de la un punct încolo, am devenit realmente confuză. Nu mai eram sigură dacă un narator sau altul era nou sau mai fusesem în mintea lui, nu eram sigură în ce măsură am întâlnit sau nu același narator în copilărie și apoi ca adult… și partea proastă era că nici nu-mi mai păsa. Când sari așa repede de la una la alta nu mai apuci să îți pese prea tare.

Aproape toate poveștile sunt foarte dark și se moare pe capete, de la prima până la ultima pagină. Ca să vă faceți o idee, într-una dintre povestiri e vorba de o familie cu trei copii, dintre care fetița cea mică pare să aibă o formă de autism și ceva puteri supranaturale, iar visele ei apar desenate pe zidurile din oraș. Având în vedere că e greu să te descurci cu un astfel de copil, părinții sunt teribil de stresați, în prag de divorț. Într-o zi, tatăl cu gânduri sinucigașe  dă foc casei, care arde cu el și cu copii cu tot, iar mama se aruncă în Dunăre după ce descoperă ce s-a întâmplat.

Mai sunt vreo două sau trei povești foarte meta, în care personajele descoperă că sunt personaje în cartea unui autor, care m-au lăsat complet rece. Nu mă impresionează deloc genul ăsta de abordare.

Ce se distinge totuși, cred eu, este seria de patru povestiri cu doamna Cala, o femeie ciudată pe care o vedem în mai multe faze ale vieții, înainte și după tragedia care o marchează. Greu să spun ceva despre ea fără să dau spoilere. Cert e că din prima poveste mărturisesc că n-am rămas cu mai nimic, s-au așternut și s-au amestecat peste ea uitarea și confuzia, dar celelalte trei sunt chiar impresionante. Una din ele este Testamentul de ciocolată, poveste pe care o citisem mai demult și mi-a plăcut la fel de mult și atunci.

Concluzie generală: Probabil că volumul ar plăcea foarte mult cuiva care chiar citește de plăcere proză scurtă. Marian Coman scrie foarte, foarte fain, și tocmai de-aia am rămas cumva frustrată – aș fi vrut să văd ceva mai de amploare de la el. Ori Haiganu 3, ori altceva, orice, dar ceva mai consistent, de sine stătător. În schimb, avem o colecție de povești care, puse la un loc în formula asta, îmi par în mare măsură variațiuni pe aceeași temă și își cam anulează una alteia o parte din impact, fiind prea asemănătoare. But that’s just me. Promit că explic într-un articol viitor care e poziția mea față de proza scurtă și probabil ca recenzia asta va apărea într-o lumină mai clară.

Alte păreri despre Omulețul din perete găsiți la:

Jurnalul unei cititoare

AssassinCG

O părere la “Blogosfera SF&F: Omulețul din perete – Marian Coman

  1. Pingback: Omulețul din perete – Marian Coman | Cu mintea la... SF

Lasă un răspuns