Blogosfera SF&F: Povești din umbră

Povești din umbră este o antologie de debutanți, iar acest lucru este dureros de evident. De asemenea, este una din acele cărți care arată ca și cum n-ar fi avut editor, din cauza tipurilor de greșeli care apar și a frecvenței lor. Pe lângă asta, tind să cred și că tema antologiei e un pic ingrată, am găsit o singură povestire pe care am simțit-o ca fiind autentică, scrisă cu inspirație. În rest, povești care mi-au părut forțate, scremute, trase și împinse ca să intre în temă, despre oameni care se transformă în umbre sau oameni cărora li se fură umbrele, că nah, ce altceva să faci cu tema asta?

Prima povestire, Curaj la borcan de Teodora Anghel, e un fantasy care pare a fi pentru copii, cu o poveste care îmi sună în regulă într-un astfel de context: un băiat rămâne fără curaj fiindcă un vrăjitor i-a furat umbra care îi conținea curajul și a depozitat-o într-un borcan, de unde eroul trebuie să și-o ia înapoi. Mi se pare că povestea conține o sămânță pentru ceva mult mai complex, ar putea funcționa ca origin story pentru un erou care să pornească într-o serie de aventuri, sau cel puțin într-una cu dimensiuni de roman.

Problema este că autoarea nu știe încă să scrie la un nivel acceptabil, iar povestea a rămas într-un stadiu de draft. Din punct de vedere al narațiunii, văd o problemă în faptul că avem o intrigă amoroasă care e foarte importantă în punctul culminant, însă nu are pic de build up, și ne trezim așa, pe nepusă masă, cu eroul îndrăgostit în decurs de câteva ore.

În rest, textul (ca formă) e plin de probleme de diverse feluri. Exemple:

Textul începe cu stângul:  „- Promitem să facem tot ce ne stă în putință ca băiatul să fie mereu în siguranță, rostiră cei doi soți.” Adică cum așa? Au recitat replica asta amândoi simultan?

Pe lângă typo-uri, grămezi de virgule și de diacitrice lipsă și greșeli de ortografie clasice („ochii negrii”, „nu vei știi”) am descoperit curiozități noi: „de grabă” și „alt undeva”.

Autoarea nu are control asupra timpurilor verbale, amestecând aiurea narațiunea la persoana I prezent cu imperfectul și cu perfectul compus, și nu are control nici asupra dialogurilor. „Slova mea ai s-o crezi dacă vrei să ai din nou curaj” și „vrăjitorul tre’ să ia contact cu persoana de la care vrea să fure” sunt replici ale aceluiași personaj. Un arhaism ca „slova” (plus topica inversată, arhaică și ea) și o exprimare  colocvială ca „tre’ să ia” sunt mărci importante pentru atmosferă sau pentru caracterizarea personajelor, trebuie folosite cu mare atenție în orice proză, iar aici fac personajul inconsistent.

O mare dubioșenie: „- Puști nesăbuit ce ești, mormăi femeia. Tu nu știai că niciodată nu trebuie să lași pe cineva să te privească fix în ochi?” Say what?? FYI, asta vine de la vrăjitoarea care îi explică ce e cu umbra lui.

Avem și romgleză în formă subtilă: „Nici nu-mi dădusem seama când timpul se scursese atât de repede.” Topica în română e nu-mi dădusem seama când se scursese timpul atât de repede.

„E un oraș destul de mare ca să știi ce face fiecare” – poate destul de mic.

„- Ai auzit vreodată legende locale?

– Destul de puține, având în vedere că suntem într-o capitală.”

De ce nu ar avea o capitală legende locale? Fun fact, mi-a luat câteva secunde să găsesc articolele astea. Ca să nu mai vorbim de Lacul Morii.

Eroului i se atrage atenția să nu se aștepte ca ceea ce descoperă în orașul magic să aibă vreo legătură cu ce știe din basme și că nu trebuie să ia de bun ce a auzit în povești, dar după puțin timp recunoaște niște gnomi.  Mai încolo, „strada era ciudat de pustie, chiar și pentru Orașul celor Necunoscute”, în condițiile în care eroul era la prima excursie în oraș și nu avea cum ști cât de pustiu sau aglomerat e orașul la diverse ore, în diverse locuri.

Și last but not least, gogoașa supremă: „- Dar aici nu e vorba despre ce e logic sau nu, totul e magic.” De fiecare dată când aud sau citesc ideea asta (și se întâmplă des) îmi amintesc de colegele mele din a opta care voiau să meargă la liceu la clase de filologie pentru că nu se descurcau la mate, dar „la română e ușor, poți să aberezi”. No offense, dar dacă crezi că la literatură poți „abera” înseamnă că nu te descurci cu adevărat nici la literatură. Iar dacă crezi că în fantasy și în magie nu e nevoie de logică, înseamnă că (încă) nu prea știi cu ce se mănâncă nici una nici alta.

Voi încheia aici, că deja dedic prea mult spațiu unei singure povești, iar scopul meu nu e să iau totul la puricat. V-ați prins deja în ce ape se scaldă orașul nostru necunoscut. Vreau să adaug însă un singur lucru foarte important, și anume acela că autoarea are doar 17 ani. Pentru vârsta ei, mi se pare o proză onorabilă. Felicitări pentru imaginație, efort și dedicare. Din punctul meu de vedere, problema se află în curtea editorului, care a lăsat treaba neterminată.

A doua povestire, Pădurea sufletelor uitate, este și ea opera unei fete de 17 ani, Alexandra Apețean,  și se prezintă cumva pe dos în comparație cu prima. De scris, autoarea scrie bine. Nu deosebit, dar ok, textul e curat, nu am detectat deranjamente pe linie. În schimb, povestea e mai mult decât banală.

Un adolescent pleacă de acasă după ce iubitul lui îl părăsește. Merge fără țintă, deprimat, ajunge într-un loc magic dintr-o pădure unde observă niște umbre dansând, este atras, prins în mijlocul lor și în final asimilat. Spoilerul pe care l-am dat este doar aparent, fiindcă de la a treia pagină a poveștii e deja clar ce se va întâmpla, aflăm că umbrele pregătesc asimilarea băiatului. Pentru un text scris la 17 ani nu-i nici ăsta rău deloc, dar merge mai mult ca exercițiu de stil, fiind foarte neinteresant pentru un cititor obișnuit.

Santinela de Alexandru Balaci este singura povestire din volum care m-a impresionat și care mi-a plăcut cu adevărat. Ceva e ciudat și aici, fiindcă avem un personaj care pornește noaptea într-o călătorie astrală după o singură de zi de cercetări pe net legate de călătoria astrală. Hehe, de-ar fi așa de simplu… Cum spuneam, o fi fantasy, dar asta nu înseamnă că nu trebuie să aibă logică sau că putem scrie orice fără explicații. Pentru un suspension of disbelief eficient avem nevoie totuși de o serie de elemente cât de cât verificabile în realitate, iar în acest caz eu aș fi acceptat povestea 100% dacă aș fi văzut călătoria pornind după o perioadă mai lungă de antrenament și încercări.

Despre acțiune nici nu știu ce să spun, mi se pare că orice ar fi un spoiler prea mare, fiindcă efectul povestirii ține foarte mult de modul neașteptat în care decurg lucrurile. Oricum, a fost o poveste care mi-a dat fiori și am apreciat mult faptul că tema a fost abordată cu adevărat creativ – umbra personajului nostru e o pată luminoasă generată de prezența corpului astral într-un anumit punct, iar celelalte umbre laitmotiv ale poveștii funcționează ca repere. Super idee!

Umbra vraciului de Mădălina Căpraru este cea mai slabă povestire din volum – un mare haos. Autoarea nu controlează nici timpurile verbale și nici perspectiva narativă. Textul e foarte fragmentat, avem evenimente prezentate din POVuri diferite, în locuri diferite (în Iași și undeva în Africa) și momente de timp diferite. Sunt o mulțime de situații în care nu îți dai seama cine e cine și despre care personaj e vorba în propoziție și rămâi doar cu confuzia. Nu îți dai seama ce se întâmplă în prezent și ce se întâmplă în trecutul narativ sau în amintirea vreunui personaj. Timpul narațiunii e când prezent, când imperfect, când perfect compus, uneori chiar în același paragraf, așa că timpurile verbale nu pot fi luate ca reper pentru cronologia acțiunii. Ar mai fi o mulțime de greșeli și încâlceli, dar nu cred că are sens să mai continui. Probabil că proza ar trebui rescrisă cu totul ca să capete coerență.

Captivi destinului de Rebeca G. Cojocaru e a doua poveste care mi-a părut foarte standard. Personajul principal urmărește Umbra Morții în încercarea de a găsi un mod să-și salveze soția de la moarte. Bănuiesc că intriga ar trebui să fie ceva sentimental, tragic, de corazon bleu sau ceva, dar mie mi s-a părut o soluție facilă și la îndemână pentru o asemenea temă. Poate mă înșel, cine știe?

Nu mi-au plăcut narațiunea la persoana I prezent și numele Debi, diminutiv de la Debora, pentru că sunt mai mult decât sătulă de numele străine ortografiate greșit din prozele românilor. Se scrie Debbie, eventual Debby, iar Debora e o formă rară a numelui Deborah. Mă întreb dacă autoarea știa asta, sau a scris și numele întreg cum i s-a părut, dar a avut norocul să nimerească o formă acceptată. Scriitura nu m-a convins, mi s-a părut cam stângace.

Și ajungem la colegul nostru, Ștefan D. Guță (Catharsis Writing). Care dă și el cu bâta în baltă.

Prima observație: avem un arheolog pe care îl cheamă Daniel Jackson și care participă la o expediție într-un mormânt egiptean. S-ar vrea a fi un easter egg, dar apare chiar de la începutul poveștii și te face să crezi că citești fanfiction Stargate. Eu în mod normal nu m-aș aștepta să găsesc fanfics într-o antologie, dar dacă reziști să citești toate prozele de până la În umbra lui Anubis, nu te mai miră nimic.

Am descoperit pe parcurs, totuși, că nu citeam fanfic, și că Ștefan scrie ca și cum ar povesti filme, lucru care are două tăișuri. Partea bună e că scenele sunt cinematografice, dinamice, bine realizate, mai complexe decât media, ceea ce e foarte fain. Partea proastă e că dialogurile sună ca un scenariu de film tradus, cele mai evidente elemente fiind apelativele: „băieți și fete, bine ați venit,” sau „ești sigur, Dany, băiatule?” Parcă și aud un „welcome, boys and girls” și un „you sure, Danny boy?”  Da, Danny se scrie cu doi de n, și da, din păcate, numele străine ortografiate greșit chiar sunt un simptom care face ravagii în literatura română contemporană. Faptul că apar aici în două proze din șapte nu e o întâmplare, ci un fenomen reprezentativ, le-am mai întâlnit în multe alte locuri.

Trecând peste asta, povestea e cam banală: băieții se duc în mormânt căutându-l cu lumânarea pe dracu și dau de mă-sa, care-i mâncă pe toți rând pe rând. Metaforic, of course. Partea de interes nu e ce se întâmplă, ci cum se întâmplă. La început sună a Stargate, spre final am avut un vibe puternic de X-Men Apocalypse. Deși, ce-i drept, fără X-Men. Doar Apocalypse.

Pentru ultima povestire, Cântecul umbrelor de Diana Tujan, deja nu prea mai aveam stamina. Nu mi-a plăcut nici asta, poate pentru că nu văd legătura între prolog, desfășurarea acțiunii și finalul care mi s-a părut gratuit, scris probabil pentru șoc, sau poate pentru că deja volumul cu totul mi-a făcut o părere proastă. E posibil ca prozele mai slabe să arunce o lumină proastă și asupra unor proze care, citite în combinație cu altele și într-o altă ordine, ar putea lăsa o impresie mai bună. Intervin aici și „materialul clientului” (ce au putut livra participanții la atelierele de scriere creativă ale lui Bogdan Hrib) și flerul antologatorului, care în acest caz a ales să înceapă taman cu unul din cele mai nefinisate texte…

Concluzie finală: se putea mult mai bine, iar multe dintre texte ar fi trebuit să mai stea la copt o vreme.

Recenzia aceasta face parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare lună, un grup de bloggeri publică simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român.

Mai multe păreri despre Povești cu umbre puteți găsi la:

Nantan Lupan

AssassinCG

Cu mintea la… SF

Jurnalul unei cititoare

 

3 păreri la “Blogosfera SF&F: Povești din umbră

  1. Pingback: Povești din umbră | Cu mintea la... SF

  2. Pingback: Blogosfera SF&F: Povești din umbră | Assassin CG

  3. Pingback: Diverse: Prima experiență cu recenzii | Catharsis Writing

Lasă un răspuns