Blogosfera SF&F – Povestiri SF

Antologia de povestiri SF a editurii Berg mă pune într-o dificultate destul de mare: nu am găsit în ea mai nimic să-mi placă și să mă convingă, ceea ce înseamnă o nouă recenzie majoritar negativă. Impresia generală e că cei șase autori au multe idei și multă ambiție. Se vede că se străduiesc să creeze povești cât mai complexe, pe subiecte serioase, comprimate într-un spațiu cât mai mic, doar că treaba iese și nu prea. Părerea mea e că toate povestirile ar fi trebuit să mai stea o vreme la cuptor și poate chiar să intre sub bagheta unui alt editor.  

Din păcate, niciunul dintre texte nu e fluid și curat, fiecare are problemuțe de diverse feluri care îngreunează lectura și te tentează s-o continui în regim fast forward sau să te oprești de tot. Mai multe din ele au dialoguri care sună nenatural, fie teatral, fie ca traducerea unui scenariu de film american, mai multe texte au personaje cu reacții nefirești și pasaje de infodump prost livrate.

Fun fact: în decembrie, când am dat o stea pe Goodreads acestei antologii, Sandra Coroian (una dintre autoare) mi-a scris un comentariu pe care, din păcate, l-a șters foarte repede. Ideea era că aș fi hateriță pentru că am îndrăznit să dau o stea fără să argumentez de ce, ceea ce ar însemna că m-am prefăcut că am citit cartea și am dat steaua aia, așa, de-a naibii. It’s ok, vine acum argumentarea, să vedem cât de bine pot să mă prefac că am citit.

Treaba stă cam așa:

„Deja mă plictisisem așteptându-i pe cei doi să se întoarcă. Așezat pe o bancă, urmăream fără interes reclamele la aventurile grozave pe care le puteai avea la marginea imperiului cu doar câteva credite. De parcă eram cu toții proști și nu ne dădeam seama că era vorba doar de o înrolare mascată.”

Așa începe prima povestire, Decantorul de amintiri, de Livia Furia. Cu „deja mă plictisisem”. În a treia propoziție, trecem pe nesimțite de la persoana I singular la persoana I plural, având astfel parte deja de prima forțare a coerenței. Poate pare că sunt dură că mă leg de așa ceva, că până la urmă te prinzi ce și cum. Problema e că trecerile astea bruște de la o perspectivă la alta fără nici un fel de avertisment sunt de natură să te țină în alertă tot timpul, atent să nu scapi ceva, și fac lectura dificilă.

Sunt niște detalii foarte mici, dar care, până la urmă, acumulate, fac diferența dintre un text care se citește aproape singur și unul care îți solicită constant efort de atenție și concentrare. Ca principiu general valabil: dacă mă vedeți că încep să dau citate și mă leg de forma textului, ăla e semn clar că narațiunea m-a pierdut. În momentul în care ești cucerit emoțional nu mai observi micile defecte, sau le observi, dar decizi că sunt puțin importante și nu-ți strică plăcerea.

Problema aici este că povestea nu m-a atras cu nimic, motiv pentru care am început să remarc o mie și una de bâjbâieli, formulări și exprimări neplăcute. La final, s-a dovedit că Decantorul de amintiri nici nu prea e o poveste în sensul adevărat al cuvântului, e mai degrabă o relatare a unei descoperiri pe care o fac personajele în ruinele casei unui inventator, cu mențiunea finală că descoperirea i-a ajutat ulterior să pună bazele unei afaceri. Cu alte cuvinte, nema fir epic real, așa că tot ce rămâne este să căutăm perluțe și ciudățenii, care sunt atât de multe că ai putea face drinking game pe baza lor. Exemple luate la întâmplare:

Casa bunicului explodează. Etajul rămâne intact, dar bunicul, care se afla probabil la parter, moare. Vai, nu mai avem casă!! Tragedie!!… Pfoai, și a murit și bunicul!!! Reacția personajului principal: „Trebuia să moară odată și odată, am spus, ridicând din umeri.”  Sure, problema e casa. Cui îi pasă de bunicu?

„N-am mai fost prin camerele alea de foarte mult timp. Akage, ești sigur că avea obiecte importante acolo? Pentru că n-a mai rămas mare lucru. Nu vreau să mă angajez la Reparații și întreținere. Nu-mi plac corporatiștii.” Huh? Ce treabă au rămășițele de prin casă cu angajarea la reparații și întreținere? Ce treabă au reparațiile și întretinerea cu corporatiștii?

„În mijloc era un spațiu în care se prindea cu cleme un obiect romboidal, iar într-unul dintre capete o protuberanță care se putea înșuruba în altceva.” Adică un șurub?

„Majoritatea proiectelor bunicului aveau prostul obicei de a exploda” – așa, ca în desene animate.

Mostră de dialog:

„-Te-ai trezit?

Norocul meu, să dau peste o tută.

– Nu. Așa arăt eu când mă plimb în somn. De asemenea, vorbesc inteligent doar ca să te impresionez.”

I rest my case. Cred că a fost de ajuns.

În Al treilea solstițiu, de Sandra Coroian, un orfan își caută fratele răpit. Începutul te duce cu gândul la o poveste de familie, dar se dovedește că soarta celor trei frați orfani din familia respectivă e strâns legată de soarta lumii lor. Din păcate, revelația de la final mi se pare foarte standard, de mult fumată. Schema asta cu lumea care e pe cale să se autodistrugă (nu se știe de ce), iar unul sau două personaje știu asta din timp (în mod inexplicabil) și nu spun nimănui cu anii (pentru că motive), pregătindu-se în secret pentru apocalipsă până în momentul x când vine apocalipsa peste noi și revelația odată cu ea, îmi e arhicunoscută și rămâne sentimentul că am mai văzut-o de o mie de ori.

Explicațiile nu sunt doar insuficient fundamentate, ci și anticlimactice. E destul de neplăcut atunci când în loc de acțiune, îți apare în punctul culminant un personaj care începe să explice una și alta. Și e și mai nasol atunci când explicațiile schițează un tablou incomplet, generând mai multe întrebări noi decât răspunsuri la întrebările vechi.

Ca principiu, nu văd o problemă în folosirea unor șabloane în povești, așa cum nu văd o problemă nici în remakeuri. Este o vorbă, Shakespeare le-a scris deja pe toate. Problema e că atunci când spui o poveste care s-a mai spus deja foarte des, dacă vrei să aibă un impact trebuie să ridici cât de sus poți calitatea execuției și să investești mult în detalii, într-un univers bogat și în personaje atractive, care să ne impresioneze și să ne facă să trăim laolaltă cu ele. Pentru mine asta nu s-a întâmplat în această poveste, dar nah, nici nu e loc mult în cele 20 de pagini.

5000. Echipa Resistance de Iulia Volintiru spune povestea unei echipe de zece supraoameni creați în laborator. Unul dintre ei excelează în zbor, un altul „influențează memoria”, altul „citește adevărul și minciuna” șamd. Supraoamenii noștri au cu toții două “componente” care le permit să călătorească în timp și să se teleporteze, iar cu ajutorul lor se întorc în trecut (ei trăind în anul 5000) pentru a lupta cu o grupare mafiotă cu numele The Covenant of Dragons. Mințile lor ar trebui să se afle cu totul sub controlul creatorului lor, dar ei au dezvoltat în secret gândirea independentă și se străduiesc să mențină secretul pentru a nu fi resetați. Problema apare atunci când șeful hotărăște să le scoată cele două componente deosebite de care nu crede că mai au nevoie, iar lor acest lucru nu le convine.

Câteva observații:

Mă întreb dacă specia umană (și planeta asta în general) va mai apuca anul 5000, la cum văd că merg lucrurile în prezent. Dacă îl apucă, cred că și specia și planeta vor fi extrem de diferite, poate chiar de nerecunoscut, iar povestea de aici îmi sună a ceva ce s-ar întâmpla mai degrabă 20 minutes into the future. Adică, serios, gândiți-vă cu ce trăznăi se ocupa deja Howard Stark în timpul WW2, iar Captain America trece cu succes testul suspension of disbelief-ului în aceeași epocă.

Călătoria în timp e un subiect extraordinar de spinos, generator de paradoxuri și de alterări ale prezentului, care nu cred că ar trebui aruncat în proză cu așa o lejeritate, fără vreo urmă de considerație față de modul de funcționare și consecințele complexe pe care le produce. Nu există nici o referință la modul cum gestionează cei zece și consiliul lor director efectele alterărilor temporale și cred că ar fi fost preferabil ca autoarea să găsească o altă năstrușnicie, de orice fel, dar nu călătoria în timp, cu care să se ocupe echipa și care să-i fie interzisă. De fapt, cred că și modulul de teleportare singur ar fi fost suficient ca declanșator al acțiunii. Călătoria în timp nu are nici o relevanță în poveste și putea fi omisă complet fără ca acțiunea să se schimbe.  

Nu îmi plac numele englezești date echipei Resistance și grupării Covenant of Dragons, îmi dau senzația că autoarea povestește un proiect de scurtmetraj american cu niște supereroi care au picat interviul și probele de angajare de la Marvel. (După buget, coane Fănică.)  

Mai sunt diverse alte mărunțișuri deranjante sau creatoare de confuzie. Exemplu, “gândirea de mașinărie”. Ce e aia “gândire de mașinărie”? Dacă e ce cred eu, există deja un nume pentru ea, se cheamă inteligență artificială, dacă e altceva… doar autoarea știe. Ca idee, mașinărie e un termen care mă duce cu gândul la ceva mecanic. Dacă în context nu e vorba de un sistem mecanic în adevăratul sens al cuvântului, eu nu aș folosi termenul decât într-un steampunk.

Per total, povestea pare a fi efortul unei autoare al cărei contact principal cu SF-ul sunt filmele cu supereroi. (Iar acestea, dacă mă întrebi pe mine, nu sunt SF, ci un gen de sine stătător, care se întâmplă să includă elemente SF.) Acest lucru nu e o problemă, doar că anul 5000, gândirea de mașinărie și alte bâjbâieli și perle similare dau impresia că autoarea nu prea are proprietatea termenilor și ar fi trebuit totuși corectate la montaj.

Soț și soție de Allex Trușcă este proza care mi s-a părut cea mai bună. Are cap, are coadă, are acțiune, are sentiment, are un univers dement (în sensul pozitiv). Din păcate are și o voce care explică ce s-a întâmplat acum x ani, acum y ani, etc. Explicația îmi pare un pic trasă de păr și cred că puteam trăi foarte liniștită cu o versiune simplificată a ei expediată în trei rânduri, care să nu îmi dea idei de prea multe întrebări concrete (gen cât de mult a trăit acel geniu creator de a apucat să vadă succedându-se atâtea generații de oameni și hibrizi? sau ce lifespan au oamenii și hibrizii?). Pe scurt, infodump livrat în cel mai facil mod cu putință pentru autor și cel mai enervant pentru cititor.

Suntem într-o societate a viitorului în care oamenii se află în război cu alte câteva rase create prin manipulări genetice. Rasa umană este guvernată de o inteligență artificială care aranjează căsătoriile pe baza compatibiltății genetice și a unui plan de împerecheri menit să ajute propășirea speciei, iar personajele noastre principale sunt surprinse chiar în timpul nunții de un atac al hibrizilor. Mai departe… începe măcelul.

Ce nu mi-a plăcut la această proză, pe lângă infodump-ul deja menționat, au fost dialogurile, care mi-au părut foarte nenaturale, cumva teatrale, forțate, declamative.

Salis, de Zia Tyvis, este o altă poveste aflată la granița SF-ului – aș încadra-o la science fantasy. Avem și aici o lume care se apropie de distrugere (foarte atractiv motivul ăsta, din câte observ). Povestea e mai lunguță, are niște personaje un picuț mai conturate, și ne dă de la început un grăunte de mister. Spre deosebire de Al treilea solstițiu, revelația nu vine pe nepusă masă, motiv pentru care autoarea primește puncte pentru build-up.

Dar uite că ajungem la momentul revelaței, în care un personaj explică ce s-a întâmplat acum x ani, acum y ani…. Mi se pare slabă execuția acestor momente și nefericită situația care ne pune în fața a trei proze care folosesc aceeași formulă de expozițiune, cu variații prea mici, într-un volum cu doar șase proze în total. Sau chiar cinci, că ultima e… altă mâncare de pește.

Avem din nou un personaj, feminin de data asta, a cărei viață este strâns legată de soarta unei lumi. Subiectul și plotul mă împing iar să fac paralele cu Al treilea solstițiu, iar din această comparație Salis iese mult mai bine. Am putut empatiza mai mult cu personajele, iar finalul, deși cam siropos pentru gustul meu, mi s-a părut mai bine construit.

Impresii finale: 1 – autoarea bâjbâie și ea prin canonul genului, dar parcă mai puțin decât colegele de antologie, probabil din cauza modului evident în care alunecă în fantasy, motiv pentru care scad pretențiile legate de S-ul din SF; 2 – încearcă să spună foarte multe într-un spațiu foarte mic; 3 – am senzația că publicul cel mai apropiat de o astfel de poveste e cel de YA/paranormal romance și, judecată după standardele acestui public, e probabil să fie un succes. Pe mine nu m-a impresionat.

Și ajungem astfel la ultima povestire, Nex-Star Daughter de Aura Raluca Bărboi, o ciudățenie care m-a uimit. Textul e foarte incoerent și pare a fi un fel de flux al conștiinței personajului principal, un personaj feminin al cărei destin e salvarea unor lumi aflate în pragul distrugerii. Ce surpriză, nu? E a treia oară în într-un volum cu șase proze în care ne aflăm într-o lume în prag de distrugere.  

Textul are doar trei pagini și pare mai mult un eseu, un exercițiu de stil ratat, incoerent, fără un fir epic în adevăratul sens al cuvântului, dar îmbogățit cu niște linii de script html scrise uneori cu greșeli, serii de numere, cuvinte în engleză și chiar și simboluri de… inimioare. Da, da, inimioare. Un personaj care salvează lumi aflate în pragul distrugerii reprogramându-le cu niște linii html care conțin inimioare… Cred că orice alte comentarii sunt de prisos.

Gânduri de final: cred că îți asumi un mare risc atunci când te arunci ca începător direct în SF și direct în povestire. SF-ul este unul din cele mai dificile genuri, necesită multă documentare pe teme în care cei care n-au urmat studii în domenii mai tehnice își pot prinde urechile în doi timpi și trei mișcări.

Cred că un SF bun în povestiri este extrem de greu de realizat, fiindcă ai foarte puțin spațiu la dispoziție pentru conturarea unui univers nou. De aceea proza scurtă SF se lasă atât de des cu infodump-uri greu de suportat, cu personaje de carton și acțiune rătăcită și ea pe-acolo pe undeva, fiindcă în efortul de a transmite idei și de a contura contexte și universuri noi, ne trezim că nu mai e loc fix pentru esența a ceea ce face o poveste să fie poveste: acțiunea și personajele.

Cu toate acestea, nu sunt de partea celor care cred că noi cititorii, mai ales cei care scriem recenzii, ar trebui să fim indulgenți cu autorii, că SF-ul e greu, că sunt începători, că n-au editori, că n-au aia, n-au ailaltă. Cu feedback-uri călduțe care apreciază efortul și dau diplomă pentru simpla participare nu ajungem nicăieri.

Îmi pare rău, dar nu am să fiu ca mama lui Bulă, care-i mângâie plodului muchiile și colțurile spunându-i că n-are capul pătrat. Dacă vreți recenzii îngăduitoare, nu la mine trebuie să le căutați.

Recenzia aceasta face parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare lună, un grup de bloggeri publică simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român.

Mai multe păreri despre Povestiri SF puteți găsi la:

Cu mintea la… SF 

Catharsis Writing

AssassinCG

Jurnalul unei cititoare 

 

5 păreri la “Blogosfera SF&F – Povestiri SF

  1. Pingback: Blogosfera SF&F: Povestiri SF (Berg) | Assassin CG

  2. O să spună oamenii că suntem vorbiți, și n-am chef de discuții puerile. Dar o să zic un pic de ce nu o să citesc o colecție de povestiri SF românești prea curând.

    SF-ul românesc (în special) e prea publicat pentru cât de slab e. Nu mi-e clar cum a ajuns bariera pentru publicare atât de jos, și ce e mai nasol e că nimeni nu vorbește pe cifre (câți oameni cumpără cărțile alea). Ai oameni de SF care dau sfaturi despre cum se scrie, dar pe revistele online au cel mult 2000 de vizualizări pe povestire, și sub o zecime din oamenii ăștia ar da bani pe textele lor.

    O să mă țin departe de SF-ul românesc. Nu dau nume pentru că nu are rost. M-am săturat să vină oamenii să se plângă de faptul că am o opinie față de textele lor și că opinia aia nu e similară cu a rudelor și cu a celor care i-au publicat. M-am săturat și să fiu vorbit pe la spate, și să fiu pomenit ca „cineva” sau citat la mâna a treia. SF-ul românesc e o lume mică și neproductivă, și prefer să țin o oarecare distanță. Nici nu-i de mirare că Chirculescu și-a abandonat numele de SFist și când îl întreabă lumea spune că preferă să nu se gândească exclusiv la SF. Poate că ceva se întâmplă rău pe-acolo, și cei șase din colecția asta sunt doar parte dintr-un angrenaj care nu produce decât pagubă editurilor.

  3. Îmi pare rău, Dorin, că ai decis să te retragi din agora: cred că în orice, de la politică la literatură, opoziția este necesară. Îmi pare și mai rău că am contribuit direct la dezamăgirea ta (la scris prost, că la reacții incorecte nu mă poți număra, eu divergențele ți le-am exprimat direct și asumat); dacă vii la FF2018, îți propun să iei cu tine volumul meu, ne vedem și-ți ofer un ”refund”. Dacă la partea cu sfaturile te refereai și la mine (deși nu cred, căci nu mă încadrez la sub 2000 vizualizări), poate te consolează că regret articolul respectiv, ar fi trebuit să-mi văd de treaba mea. Oricum, dacă-mi accepți un sfat (pun intended), e bine în general în viață ca sfaturile să le judeci după cât sunt de bune sau proaste, nu după cine le emite. Nivelul atât de jos al multor cărți de roSF se datorează unui fenomen toxic denumit self-publishing, fățiș ori deghizat. Exemplul din articol este la o astfel de ”editură”, deci nu le plânge de milă, nu au suferit nici o pagubă. Oricum, ca multe altele la români, odată cu neghina aruncăm și grâul. Eu în ultimii ani am descoperit 2 (doi) autori noi de SF pe ale căror cărți sunt dispus să dau bani. Dacă mă luam după volume ca cel de mai sus și renunțam, nu aș fi ajuns la ei. Uite, dacă nu erai prieten cu Eftimie, care ți-a plăcut de 5/5, l-ai mai fi descoperit? Nu era o pierdere, el fiind exact ce cauți tu?

  4. Pingback: Povestiri SF | Cu mintea la... SF

Lasă un răspuns