Blogosfera SF&F: Prea mulți zei pentru un deșert – Doina Roman

Era cât pe ce să mă eschivez de la ediția de luna asta, pentru că m-am cam săturat de recenzii negative. Din noiembrie încoace am nimerit numai cărți bune de trolat și niciuna pe care să o pot recomanda. Am crezut că șirul de ghinioane se va opri acum, fiindcă despre Doina Roman auzisem de bine. Nu i-am citit trilogia Pragul fiindcă aflasem că e neredactată și needitată, plină de bube, și nu aveam chef să dau bani și timp pe așa ceva, dar rămăsesem cu impresia că, pentru stadiul de manuscris, ar fi fost foarte promițătoare. M-am gândit că acest volum, Prea mulți zei pentru un deșert, apărut la Paralela 45, o editură mai serioasă, ar trebui să fie măcar acceptabil. De data asta, volumul este redactat decent, cu puține greșeli (am mai găsit punctuație aiurea sau diacritice lipsă), dar în ce măsură e acceptabil sau nu… greu de spus.

În momentul de față, “verdictul” meu la finalul lecturii a fost următorul: Ce satană-i asta? What the hell did I just read? Nu prea îmi dau seama unde bate cartea asta și ce vrea să demonstreze. M-am hotărât totuși să scriu despre ea pentru a aduce în discuție cu ocazia asta anumite aspecte, în speranța că poate ne mai deșteptăm unii pe alții discutând despre ele.

Cred că primul lucru pe care trebuie să-l spun e că romanul a fost foarte greu de urmărit pentru mine. Prologul a fost în regulă, primul capitol la fel, dar de la al doilea încolo apele au devenit din ce în ce mai tulburi și nu a trecut mult până m-am trezit nevoită să recitesc paragrafe întregi pentru că pierdeam șirul. Reluând fiecare frază în parte cu atenție, înțelegeam ce și cum, dar scriitura mi-a părut totuși cumva fracturată, sincopată, divergentă. Autoarea jonglează cu mai multe registre: unul groaznic de sec, unul artistic, cu imagini poetice, care îmi sună deseori forțat, un altul grosolan, colocvial, care intervine mai ales în dialoguri, iar rezultatul e o cremă care se taie. Mi-aș fi dorit o abordare mai unitară.  

Nu a ajutat deloc nici faptul că nu am putut empatiza cu personajele. În principiu, cred că personajele ar avea potențial, pentru că aparțin unei varietăți mari de specii și trăiesc în niște condiții foarte ciudate. Ar fi putut ieși niște personalități foarte interesante, dar din păcate mi s-au părut toate de carton, iar dialogurile dintre ele de-a dreptul enervante. Personajele se adresează constant unele altora cu “măi”, și mă jur, măi, cititorilor, că în viața mea n-am citit carte în care să se vorbească așa.

Una din cele mai stranii scene de care îmi amintesc a fost o interacțiune între Maximus, personajul principal din prima parte a cărții, și prietena lui, Lavia, în care ea avea chef de sex, dar el avea chef de filozofeală. Maximus dixit:

– Măi, Lavia, știi tu cum e cu dragostea? Știi că și stelele se iubesc? La început sunt tinere, nervoase, pline de foc și fierbere, se așează pe orbitele lor, se uită în stânga și în dreapta, și, dacă le pică cu tronc vreuna, încep să se miște. (…) Știi, te întrebi de ce unele sunt reci, de gheață, și nu crește nimic pe ele? Păi dacă n-au găsit dragostea, măi Lavia! Dacă o găseau, erau pline de viață, ca Pământul ăsta care ne-a primit.   

Am sărit o parte din discurs, că prea era lung și omul le tot băsmea romanticos în aceeași linie. Nu mi-am dat seama ce reacție dorește să trezească în cititori replica asta, dar nici scena în general.

Dumnezeu este iubire. Dar noi nu-l mai avem. Lipsește de mult, tu nu vezi că bărbații în ultimul timp nu mai sunt capabili să iubească? spune Maximus în timp ce Lavia se udă toată la vorbele lui, îl roagă să mai zică ceva că mai are puțin și ajunge la orgasm ascultându-l, dar… ghinion. Lui i se termină inspirația prea devreme. Ar trebui să suspin impresionată? Ar trebui să râd? Well, I don’t. I just cringe.

Forțată și cringy mi s-a părut și descrierea volumului, pe care o găsim pe Goodreads și pe coperta a patra.  

„Ce ai face dacă ai afla că un lucru pe care îl foloseşti ca atare provine dintr-o fiinţă umană, ba mai mult, are conştiinţă şi simte, că ar putea fi un apropiat sau cineva despre care ai auzit, sau pur şi simplu te-ai îndrăgosti de el?”

Atât aflăm despre subiectul cărții. Nici că se putea ceva mai vag. Mi se pare o exprimare formulaică, încâlcită, (personal aș fi spart fraza în două) destul de reprezentativă în dubioșenia ei pentru stilul volumului, dar prea puțin reprezentativă pentru conținut. Singurele informații pe care le mai primim sunt despre autoare, plus faptul că volumul e de neratat pentru fanii Science Fiction și Fantasy. Se înțelege că asta scrie ea în general, dar nu și dacă romanul pe care-l avem în mână e una sau alta: SF sau F. Că sunt destui autori care scriu și una și alta, dar separat. Părerea mea e că e un Fantasy cu elemente de SF, dar putem oare trage automat concluzia asta doar citind descrierea? Sau măcar faptul că e un mix între cele două? Eu zic că nu.  

Mărturisesc că nu mă pricep să scriu astfel de prezentări, dar pot să mă gândesc la ce aș simți nevoia să mai știu eu despre o carte înainte să o cumpăr, pe lângă genul/specia din care face parte:

  1. unde se întâmplă acțiunea? (pe o planetă pe care trăiesc oameni și diverse specii inedite de extratereștri, aflați sub controlul unui fel de virus – Alteea, Femeia ciupercă)
  2. Care sunt personajele principale? (omul Maximus și lerana Melia în prima parte a volumului, apoi fiul lor, Konos, în partea a doua)
  3. Cam ce fel de conflict avem? Care-i miza? Care-i intriga? (în principiu, personajele trebuie să se vindece, să se elibereze de sub controlul Alteei și să-și reconstruiască societatea)
  4. Prin ce iese în evidență cartea? Ce are deosebit? Cu ce-mi poate atrage interesul?

La ultima întrebare mi-e mai greu să răspund: probabil atmosfera și lumea originală descrisă. Sau poate faptul că e o reinterpretare a poveștii Mântuitorului, în care Maximus, Melia și Konos oglindesc perfect Sfânta Familie, cu cine știe ce alte referințe pe care nu le-am putut prinde și implicații filozofice și existențiale, metafizice, cristice, criptice, teleologice, doxologice, panegirice, apocrife sau cum or mai fi. Bat câmpii aici, știu, dar nu m-am putut abține. Am avut mereu senzația că textul ascunde pe undeva niște semnificații foarte profunde și adânci pe care nu mă duce mintea să le dibui.  

Treaba e că am făcut un efort real să termin cartea. Chiar dacă în timp n-a durat mult (255 de pagini care se citesc în câteva ore), a fost un efort psihic și mental semnificativ. Două lucruri mi se par foarte ciudate:

  1. În mod normal mie nu mi se întâmplă așa ceva. Sunt genul care termină cărțile, indiferent cât de mult îmi plac sau nu, și chiar dacă se întâmplă uneori (rarisim) ca vreuna să mă enerveze în așa hal încât să intru în fast forward și să mai și sar paragrafe sau pagini doar ca să văd care-i finalul și cum se ajunge la el (ultima dată am făcut asta în 2012, cu Fifty Shades) pot în continuare să țin șirul evenimentelor, să înțeleg cine, ce și cum. În acest caz am citit cuvânt cu cuvânt, fără ffwd, și tot am pierdut șirul în așa hal încât uitam lucruri de la mână până la gură, chiar în timpul lecturii. Azi, la o lună distanță, nu mai țin minte finalul cărții, probabil din cauza faptului că nu i-am înțeles semnificația.
  2. Nu îmi dau seama unde e problema. Singura experiență similară recentă de carte greu de urmărit, încheiată cu chiu cu vai și multă autosugestie, a fost Dănuț Ungureanu, Noaptea în oraș fără părinți, dar acolo mi-a fost foarte clar ce mă deranja și de ce.

Ok, nu mi-au plăcut personajele. Mi s-au părut promițătoare și ofertante, dar insuficient exploatate. Totuși, asta nu ar fi trebuit să fie un impediment. Poveștile character driven sunt pentru mine o preferință, nu un must. Pot să fiu captivată și de povești cu personaje unidimensionale, dacă îmi oferă alte elemente interesante (vezi cazul Omnium).

Să fi fost acțiunea prost gândită și structurată? N-aș putea spune.

Să fie povestea parte din vreo specie/subspecie cu care sunt paralelă, pe care n-o recunosc și n-o pot înțelege pentru că n-am bagajul cultural corespunzător? Citind critica lui Oliviu Crâznic, văd că ar fi vorba de ceva comic/satiră/parodie, (neo)fantastic întunecat, macabru, absurd, histrionism futurist, trans- și postumanism. Bun, de acord. Se întâmplă să nu fiu prea familiarizată cu comicul, satira și parodiile în literatură, rar îmi pică în mână așa ceva. La fel și când vine vorba de absurd. Așadar, poate sunt eu depășită. Poate n-am organ pentru ce scrie ea.

Dar uite, aduc vorba din nou de Hârtiile masculului de Silviu Gherman. În înțelegerea mea, Gherman bifează toate categoriile astea pe care le amintește Crâznic la Doina Roman, iar cartea lui a fost cea care mi-a plăcut cel mai mult din tot ce am citit în anul 2016. Mie îmi pare că ambii autori ar fi pe aceeași felie. Cum se face că unul mi se pare absolut grozav, iar pe celălalt abia de-l pot citi?  

Să fie scriitura de vină? Poate n-am rezonat eu cu stilul autoarei, cine știe. Poate nu-i ies ei prea bine umorul și aluziile? Până la urmă, umorul e extraordinar de greu de scris, probabil cel mai greu. Exemplul dat mai sus, cu discursul poetic al lui Maximus, se voia probabil amuzant. Dar cum s-o spun… it fell flat. N-a funcționat. Știu și că replicile respective își pot pierde din semnificație scoase din context, așa că nu puteți verifica în ce măsură ar fi justă percepția mea sau nu (îmi pare rău, nu puteam transcrie o scenă de câteva pagini). Dar asta e, n-am ce face, mi se pare că tot textul e de așa natură încât orice scot din context ar putea fi interpretat în diverse feluri.   

Un alt lucru interesant este că nu-mi amintesc să mă fi lovit de asemenea texte ciudate și greu de digerat decât în cărți scrise de români, lucru care îmi dă de gândit. Am citit destule cărți proaste scrise și de străini, dar în cazul acestora, textele erau totuși accesibile și păstrau o linie stilistică unitară. Am considerat cărțile respective proaste din alte motive.   

Asta e. Până la urmă, ori nu s-a nimerit să fiu pe aceeași lungime de undă cu autoarea, ori nu i-au ieșit ei tentativele de satiră, absurd și ce-a mai vrut ea pe acolo. Pe bucăți, am avut sentimentul că înțeleg unde bate, dar nu am putut asambla bucățile respective într-o imagine generală coerentă. Întregul nu are sens pentru mine. În ce privește înțelesul reinterpretării poveștii mesianice… mi-a scăpat și el cu totul.

Simt nevoia să văd și alte păreri, să schimb niște opinii cu alți cititori, nepărtinitori și din afara blogosferei, că noi suntem totuși tare puțini. Cu cine aș mai putea discuta oare? În cine să mai am încredere? În ratingul de 5 stele perfecte și nemaivăzute de pe Goodreads, provenit de la 17 persoane care sunt departe de a forma un eșantion valabil? În recenziile făcute de persoane care citesc preponderent romane de dragoste și care n-au habar cu ce se mănâncă SFF-ul, dar nu ezită să citească astfel de cărți și să le declare extraordinare sau chiar geniale atunci când se nimerește să le primească de la editură pentru recenzie? În premiile pe care le-a luat autoarea? Hm… Spinoasă problemă.

Recenzia aceasta face parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare lună, un grup de bloggeri publică simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român.

Mai multe păreri despre Povestiri SF puteți găsi la:

Jurnalul unei cititoare

Everything and anything

AssassinCG

 

6 păreri la “Blogosfera SF&F: Prea mulți zei pentru un deșert – Doina Roman

  1. Pingback: Blogosfera SF&F: Doina Roman – Prea mulți zei pentru un deșert | Assassin CG

  2. Salut. Daca vrei, iti fac eu o lista de autori romani pe care sa nu-i citesti niciodata, daca tii la timpul tau liber si la sanatatea ta mintala. Cat despre raspunsul la intrebarea „de ce doar romanii scriu in halul asta” e simplu, pentru ca doar la romani editurile tiparesc orice.

    • Salve, mulțumesc! Ar fi tare interesantă lista, îmi trec și mie prin minte câteva nume deja. 🙂
      Știi care-i faza cu „doar la români mi s-a întâmplat”? La început textele îmi par ok, nu sunt genul care să sesizeze toate mărunțisurile greșite sau discutabile într-un text. Îmi sar în ochi în schimb typo-urile, greșelile gramaticale, ortografia și punctuația (nu stau să caut virgule lipsă sau în plus, le observ automat). Dar de la un punct încolo textul începe să îmi pară din ce în ce mai enervant sau chiar dificil, că se acumulează dubioșeniile și strică percepția generală, chiar dacă indiviudal nu le detectez. Și încep să mă întreb dacă nu cumva mă depășește subiectul pentru că nu mă duce capul sau nu știu destule, dacă oi fi prea obosită, dacă am prejudecăți față de editură/autor/români în general și alte din astea.
      Țin minte că citisem câteva cărți din colecția Maeștrii SF-ului românesc de la Nemira și mi s-au părut foarte nasoale. Taina Sfinxului de pe Marte mi s-a părut clar puerilă și needitată, dar cu restul aveam dubii și mi-am închipui că poate am prejudecăți față de români și de-aia nu le pot suferi. Apoi am citit Cuadratura cercului de Săsărman și mi-a trecut :)) dar tot mi se întâmplă uneori să mă întreb dacă nu oi fi prea biased.
      Oricum, e clar că la noi filtrele prin care trec autorii înainte de publicate sunt uneori cvasiinexistente.

      • PS: am uitat să menționez că nu mai citisem SF românesc înainte de cărțile acelea de la Nemira. Și, în caz că nu rezultă clar, Săsărman mi s-a părut demențial, e în top favourites.

  3. Sa fiu sincer, Babel, singura carte de Colin care mai e disponibila pe piata, e si una din cartile lui dezamagitoare, asa ca din colectia de la Nemira incearca Gradina Zeilor, Marele Prag, Asteptand in Ghermana si, poate, Cetatea fara trecut. Sunt foarte diferite, dar n-au imbatranit prea mult (le-am recitit relativ recent). Cat despre exemplele tale, vorbim aici de carti aparute in anii 60, Taina Sfinxului… era chiar carte pentru copii. Si, chiar asa, nu ti-ai citit nici colegii de Sectia 14? 🙂

    • Mulțumesc 🙂
      Am citit Grădina zeilor, a început tare fain, dar de pe la jumătate încolo mi s-a părut că dă în haos, o ia pe arătură și se termină în coadă de pește.
      Am citit și Cetatea fără trecut, mi-a plăcut cum scrie autoarea, dar prozele scurte de câteva pagini nu-s deloc, dar deloc, my cup of tea.
      Așteptând în Ghermana chiar mi-a plăcut mult (s-a nimerit s-o citesc după Cuadratură).
      Și mi-am citit și colegii din Secția 14, dar colecția de la Nemira am testat-o prin 2013, Secția nu exista pe-atunci. 🙂
      O să încerc Marele prag.

Lasă un răspuns