Blogosfera SF&F: Singurătatea singularității – Alexandru Lamba

De un an de zile nu am mai citit proză scurtă și nu mi-era dor, chiar dimpotrivă. Totuși, am ales să fac un efort de data asta, pentru noul volum al lui Alexandru Lamba. Am avut o inspirație bună, pentru că Singurătatea singularității s-a dovedit a fi unul din puținele volume de proză scurtă care nu m-a enervat la culme silindu-mă să-mi resetez mintea pentru a intra într-un nou univers la fiecare 20 – 30 – 50 de pagini și nici lăsând finalurile în aer sau în formule standard plictisitoare.  

E drept, prima povestire, Focurile lumii celei noi, m-a făcut inițial să mă întreb pentru ce a meritat să o citesc. Din punct de vedere strict literar, e scrisă foarte frumos, empatizezi ușor cu personajele, are atmosferă, dar finalul e nesatisfăcător. Încerc să nu dau spoilere – e vorba de o Rusie aflată în criză economică și haos generalizat, în care religia pare să fie o soluție, idee pe care nu o pot lua în serios.

Din fericire, poveștile din volum se dovedesc a fi legate unele de celelalte, și undeva în povestea a doua, cea principală, care dă și titlul volumului, o mențiune făcută aproape în treacăt de personajul principal pune prima poveste într-o altă lumină și un zâmbet larg pe fața mea. Fain lucrat, foarte fain.

A doua poveste, Singurătatea singularității, este, cred eu, piesa de rezistență a volumului. Și este puțin… amețitoare, să zicem. Structurată în mai multe părți, având două personaje care narează ambele la persoana I, generează puțină confuzie și durează ceva până te prinzi ce citești. Cele două voci sună asemănător și își încep narațiunea în așa fel încât ajungi după mai multe paragrafe sau chiar pagini să îți dai seama cine sunt, ce sunt, unde sunt exact și cu ce se ocupă. Primul narator este un astronaut pierdut în spațiu, al doilea este o inteligență artificială, și durează ceva până îți dai seama că fac parte din aceeași povestire împărțită într-un fel de capitolașe și nu doar din același univers.

Ceea ce face povestea captivantă este, pe de-o parte, modul cum ajung să se împletească cele două planuri narative, pe de altă parte, explorarea conștiinței și modului de evoluție a inteligenței artificiale.

E posibil ca a treia poveste, Cei credincioși, să nu se mai lege neapărat de primele două, însă nu sunt foarte sigură de asta, există riscul să îmi fi scăpat vreun indiciu. Din fericire, nu prea contează, fiindcă funcționează foarte bine împreună cu restul: Vid fandango ( cu cele trei epsioade ale ei) și Copiii întunericului. S-ar putea, deci, să avem două universuri în volum sau unul singur, însă oricum ar fi, e ok.    

Povestea explorează o lume în care fanaticii musulmani care visează să se sinucidă de dragul dumnezeului lor au la dispoziție o cale de a face asta utilă societății, și anume plecând în călătorii fără întoarcere în căutarea unor planete colonizabile de către oameni. Frumoasă și interesantă fantezie.

Deși o mențiune în treacăt ne arată că suntem în același univers cu astronauții musulmani, Vid fandango schimbă foaia cu totul și pe nepregătite: de acum încolo avem parte de un space opera umoristic.

Prima povestioară din seria de trei, La început au fost serviciile de calitate, mi s-a părut cea mai bună și m-a făcut să râd cu gura până la urechi, ceea ce mi se întâmplă foarte rar. Poate că poantele principale nu sunt cele mai surprinzătoare, dar dacă citești relaxat, fără vreo dorință anume de a anticipa ceva, își fac efectul foarte bine.

Noul narator la persoana întâi (al patrulea din volum, cred) este un român descurcăreț plecat la muncă în Vest – pardon, voiam să spun astronaut, care, după deschiderea granițelor și intrarea în contact cu lumea extraterestră civilizată, e nevoit să plece din marginea noastră de galaxie, să se reorienteze profesional, să se adapteze la statutul de imigrant proaspăt coborât din copac pe care îl are în cadrul noii civilizații și să-și găsească și el un locșor al lui în lumea asta mare. Faină trilogie.

Ultima poveste m-a lăsat însă cu un gust destul de amar. A trecut deja atâta timp, încât Soarele a murit, suprafața Pământului a ajuns nelocuibilă, iar oamenii trăiesc în subteran, ceea ce e mai mult decât deprimant, dar nu asta e problema cea mare. Problema cea mare e că am avut sentimentul că citesc acel gen de proză scurtă standard care m-a făcut să nu suport proza scurtă, mai concret formula aceea în care unul-două-trei personaje servesc ca vehicul prin ferestrele căruia să vedem un anumit fel de lume. După ce aflăm ce e de aflat și admirăm ce e de admirat (sau ne îngrozim de ce e groaznic), personajele nu mai au nici o noimă, fiindcă nu au nici un arc narativ al lor – povestea nu e despre ele. Și pentru ca autorul să dea senzația că povestea lui nu e doar expozițiune mai mult sau mai puțin mascată și totuși se întâmplă ceva în ea, și/sau pentru că dă bine să fii dark și edgy, ajunge să omoare personajele. Sau le “elimină” într-un mod echivalent.  

Eu una sunt sătulă de formula asta, am întâlnit-o mult prea des, inclusiv la case mari (deși recunosc că mi-ar fi greu să fac nominalizări, memoria mea nu reține prea multe din lucrurile care nu-mi plac). Practic, e vorba de prologul din Game of Thrones, care, de altfel, a fost preluat ca atare și în primul episod din serial. Protagoniștii pleacă într-un fel de aventură, descoperă ceva nasol și mor toți. Ca prolog, e o introducere foarte bună, dar ca poveste de sine stătătoare… aș zice că nu. Ba chiar aș îndrăzni să sugerez autorilor de proză scurtă să fugă cât de departe pot de formula asta narativă. A devenit facilă și plictisitoare.

Per total, volumul mi se pare foarte reușit, o singură poveste dezamăgitoare (pentru mine) venită după mai multe bune și foarte bune e mare lucru. Are mici minusuri: redactarea nu e nici aici chiar cum ar trebui să fie, dar greșelile sunt din categoria typo și se pot trece cu vederea. Nu e ideal nici să ai mai multe povești una după cealaltă cu protagoniști diferiți, dar scrise la persoana I. Persoana I folosită constant pentru personaje care sunt doar schițate și care au coordonatele principale în comun (patru astronauți bărbați și un AI tot în corp masculin care nu sună prea diferit de ei, cel puțin la început), dă o senzație de continuitate acolo unde nu prea ar trebui să fie și e mai ușor să te resetezi mental în trecerea de la o poveste la alta când privești protagoniștii (și) din exterior. Dar asta nu e tocmai o problemă, mai mult o observație. Cred că pentru Singurătatea singularității, mica derută dată de senzația de continuitate chiar lucrează în avantaj, însă la următoarea povestire, Cei credincioși, parcă nu ar fi stricat o rupere de ritm printr-o narațiune la persoana a III-a, pentru ca apoi să ne întoarcem la persoana I cu protagonistul din Vid fandango

Verdict final: recomand cartea cu tot dragul.

Recenzia aceasta face parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare lună, un grup de bloggeri publică simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român.

Mai multe păreri despre Singurătatea singularității puteți găsi la:

Jurnalul unei cititoare

AssassinCG

Nantan Lupan 

 

5 păreri la “Blogosfera SF&F: Singurătatea singularității – Alexandru Lamba

  1. Pingback: Blogosfera SF&F: Alexandru Lamba – Singurătatea singularității | Assassin CG

  2. Pingback: Blogosfera SF&F: Singuratatea Singularitatii – NANTAN LUPAN

  3. Pingback: Bilanțul Blogosferei SF&F | Iulia Albota

  4. Pingback: Știri S.F. & F. - luna februarie 2019 - Revista Helion Online

Lasă un răspuns