Blogosfera SF&F: Câinii diavolului – Cătălina Fometici

Cred că mă aflu în fața celei mai dificile recenzii pe care am făcut-o vreodată și nu reușesc să îmi dau seama de ce, mai ales că mă gândesc de ceva vreme la ceea ce am de gând să scriu despre Câinii diavolului.

Volumul Cătălinei Fometici conține trei povești legate între ele, care prezintă o serie de evenimente terifiante din trei perspective diferite. Inspirată de cazul fiarei din Gevaudan, acțiunea se petrece în Franța secolului 18, unde o bestie nemaivăzută omoară cu cruzime o mulțime de oameni. Îngrijorat, regele Louis al XV-lea pune pe urmele bestiei o echipă care va trece prin tot felul de aventuri până să ajungă în final la sursa răului.

Din punct de vedere narativ, poveștile nu ies în evidență prin ceva anume, ci se desfășoară conform unui tipar obișnuit pentru poveștile gotice de această factură: avem câțiva nobili onorabili care investighează situația, un castel ascuns și uitat de lume, o domniță misterioasă care atrage interesul tinerilor cutezători care ajung în preajma ei, o altă domniță care este ea atrasă de un nobil misterios și nu tocmai cucernic… totul într-o lume înșelătoare în care o simplă formulă de adresare nepotrivită sau un mic gest care deviază de la limitele etichetei te pot transforma într-o figură suspectă.

Acțiunea este în mare măsură previzibilă, dar nu am perceput acest lucru ca fiind un minus. Ritmul acțiunii este foarte bine controlat, iar suspansul există chiar și atunci când tu deja ai rezolvat misterul și ai ghicit cine e “criminalul”: chiar dacă știi în mare ce se va întâmpla, simți nevoia să vezi cum. E genul de suspans care rezidă în detalii și care, în mâinile unui autor bun, funcționează la fel de bine ca suspansul din poveștile în care chiar nu poți prevedea evenimentele. Personajele sunt și ele un plus: deși sunt destul de schițate, empatizezi cu ele ușor cu ajutorul vocii deschise a naratorului care le urmărește traseul, iar o parte din suspanul de detaliu rezultă și din faptul că simți nevoia să vezi cum vor reacționa ele când se vor afla în diverse situații.

Elemente care într-un alt context ar fi percepute ca clișee (ex: domnița care ascunde secrete groaznice sub o aparență angelică, fiara proaspăt transformată care-i omoară întâi pe cei care-i sunt cei mai apropiați, nobilul malefic care atrage tinere fete pentru a le transforma într-un fel de „mirese ale lui Dracula”) se află la ele acasă în volumul de față, perfect încadrate în canoanele genului.

Am un sentiment destul de straniu în legătură cu cele trei povești: pe de-o parte, singurul volum comparabil pe care l-am citit vreodată este ….și la sfârșit a mai rămas coșmarul, de Oliviu Crâznic, o altă carte care mi-a plăcut foarte mult și cu care Câinii diavolului are multe în comun: omul luptând împotriva unor creaturi supranaturale malefice (vampiri și vârcolaci), dezvoltarea creaturilor respective aflată în linie cu mitologia veche, fără alterări postmoderniste, plasarea în Franța, într-un cadru istoric, grija pentru documentare, scriitura deosebită… Pe de altă parte, volumul de față îmi dă senzația unor povești standard, fără vreun suflu original. Mă întreb de ce oare am avut sentimentul acesta, din moment ce nu îmi amintesc să mai fi citit altceva similar? Să fi văzut poate niște filme pe aceeași temă? Să fie oare niște lecturi foarte vechi de care am uitat? Greu de spus. În orice caz, Cătălina Fometici rezolvă totul ca la carte, iar poveștile ei sunt mai degrabă corecte decât deosebite.

Pentru mine principala atracție a volumului a fost sentimentul de întoarcere la originile unui mit, context în care abordarea ca la carte se potrivește mănușă. Atmosfera de epocă cu perspectiva corespunzătoare (răul e rău și nu are nuanțe, onoarea, eticheta și buna cuviință sunt valori de căpătâi, iar Diavolul este o prezență aproape tangibilă) te prinde instantaneu, iar cuvinte și frazele sunt aduse din condei atât de frumos, încât adaugă o dimensiune în plus textului: nu citești doar pentru narațiune, ci și ca să savurezi proza în sine. Scriitura se remarcă printr-un echilibru minunat între un ton simplu, accesibil, care facilitează o lectură ușoară și rapidă, și bogăția imaginilor estetice și coloratura arhaică discretă a textului.

Ceea ce m-a captivat însă cel mai mult la acest volum a fost joaca de-a ghicitul perioadei în care se petrece acțiunea, fiindcă aventura pornește într-un timp nespecificat. E clar că ne aflăm cândva în trecutul Franței, într-o vreme când încă existau regi și nobili, dar nu am putut găsi prea repede vreun indiciu asupra perioadei exacte. Abia la pagina 17 apare regele de la Versailles, de unde rezultă că acțiunea nu putea avea loc mai devreme de 1660 (cu aproximație). Prin text mai apar câteva indicii răzlețe, iar eu m-am edificat abia când am ajuns la paginile 87-88 (din 149), când am recunoscut un personaj istoric la care se făcea referire. Cu toate acestea, prima dată când o figură istorică e menționată direct are loc la pagina 98, atunci când regina Franței e în sfârșit nominalizată, iar prima referință concretă la un an apare abia la pagina 124. Având o pasiune modestă pentru istorie, am apreciat mult ambiguitatea temporală în care a debutat povestea și faptul că până la sfârșit s-a ajuns la plasarea clară în timp a acțiunii. Astfel, un cititor pasionat are suficient timp să se distreze ghicind, iar cititorul fără vreo aplecare în această direcție nu rămâne în ceață sau cu vreo impresie greșită. O vreme, ambii cititori se pot bucura de senzația atemporalității sau a unui timp mitic, complet fantastic, până în momentul în care datarea clară îi va apropia de lumea reală.

Ajunsă în acest punct, poate ar avea sens să adaug faptul că o urmăream pe Cătălina de ceva timp tocmai datorită interesului pe care mi l-au deschis câteva postări mai vechi de pe blogul ei (http://cat86-cat.blogspot.ro/) axate pe teme istorice. Pasiunea ei, atenția pentru documentare, modul în care pune lucrurile în context mi-au câștigat încrederea înainte să-i fi citit vreo proză. Volumul acesta a fost primul meu contact cu proza ei și s-a ridicat cu brio la nivelul așteptărilor mele.  E o lectură pe care aș recomanda-o oricui simte nevoia unei evadări din cotidian, foarte potrivită pentru vacanță (se citește ușor și repede, nici nu simți când ai ajuns la final) și sunt destul de convinsă că poate fi apreciată și de un cititor care nu are o înclinație predilectă pentru gotic sau horror.

PS: Această recenzie face parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a doua miercuri a lunii, un grup de bloggeri vor publica simultan părerile lor despre o carte din sfera SFF semnată de un autor român.

Mai multe opinii despre Câinii diavolului găsiți mai jos:

Blogosfera SF&F: Câinii diavolului de Cătălina Fometici

https://jurnalul-unei-cititoare.blogspot.ro/2017/07/blogosfera-sf-f-cainii-diavolului.html

Câinii diavolului – Cătălina Fometici

http://nantanlupan.com/?p=1148

 

Pentru ediția viitoare a Blogosferei SFF vom citi volumul Cine doarme și visează de Cezarina Anghilac.

2 păreri la “Blogosfera SF&F: Câinii diavolului – Cătălina Fometici

  1. Pingback: Blogosfera SF&F: Câinii diavolului de Cătălina Fometici | Catharsis Writing

  2. Pingback: Câinii diavolului – Cătălina Fometici | Cu mintea la... SF

Lasă un răspuns