Blogosfera SF&F: Epoca inocenței – Adrian Mihălțianu

Epoca inocenței e un roman cu o tematică foarte serioasă, care se ia foarte în serios și o face pe bună dreptate. Este una din cărțile acelea scrise ca să ilustreze niște idei și să prezinte viziunea unui viitor cât mai probabil și foarte atent construit. Deși, din ce am citit dintr-un interviu cu autorul, artileria grea, sfârșitul inocenței și problemele adevărate apar în volumul doi, semințele se simt deja. Nu e genul de anticipație* comodă, furnizoare de divertisment, cu astronauți țopăind pe asteroizi și nave dansând printre stele ca să seek out new life forms and new civilizations și să boldly go where no one has gone before.

Dimpotrivă. Este un viitor în care omul face primii pași pe Marte într-un climat social în care majoritatea opiniei publice, copleșită de problemele Terrei, nu înțelege oportunitatea misiunii și o vede doar ca pe o cheltuială nejustificată, făcută în dauna rezolvării unor nevoi mai stringente.  Unul în care fundamentalismul religios nu mai e la el acasă doar în Orientul Mijlociu, ci și în Occident, inclusiv în SUA care… nu mai este SUA, ci NAR (New American Republic). Unul în care gruparea Anonymous a ajuns să comită atentate teroriste, în timp ce ISIS a fost distrus, dar degeaba, fiindcă pe ruinele lui a apărut un ISIS 2.0… Și cred că exemplele acestea sunt suficiente ca să vă faceți o idee.

Viitorul lui Mihălțianu e cu atât mai cutremurător cu cât îl simți puternic ancorat în prezent, fiind bazat pe proiecția trendurilor actuale, cum ar fi cursa spre Marte, climatoscepticismul, fundamentalismul religios (inclusiv cel creștin) curentele naționaliste și izolaționiste sau preocuparea pentru orașele inteligente. Între toate acestea se infiltrează un element surpriză care face o serie de evenimente să se precipite: un astronom chinez detectează un obiect neidentificat aflat pe o traiectorie clară spre Pământ.  Descoperirea este mușamalizată, moartea astronomului este prezentată ca act de terorism și exploatată politic. Cei câțiva membri ai „elitei” care reușesc să afle despre musafirul din spațiu aflat pe drum către noi înființează o societate secretă și intră într-o cursă contra cronometru de pregătire pentru întâmpinarea lui… doar că populația planetei, în continuă creștere, se dovedește a fi ceva mai greu de manipulat și coordonat decât pare.

Povestea are o anvergură imensă. Începe în 2021 în New York și ajunge în 2046 pe Marte, cu multe opriri pe parcursul călătoriei. Toată cartea e ca un puzzle imens, ceva rar întâlnit, realizat cu o remarcabilă muncă de documentare, cu atenție la detalii și la finisajele marginilor pieselor.

Tot acest demers are însă parte și de un efect colateral, să spunem, riscant: personajele sunt toate de carton, simple instrumente cu ajutorul cărora autorul prezintă niște idei și pictează tablouri panoramice ale societății. Cartea lui nu este despre oameni, ci despre omenire. Dacă mă întrebi care sunt protagoniștii ei, aș nominaliza, fără nici un fel de glumă, China și Societatea secretă.

Dacă tot ajungem la Societatea secretă, eu îi dau o mare bilă albă. La fel ca paleoastronautica, reptilienii, dacii verzi care au fost buricul pământului și Bucegii care sunt centrul lui energetic, mi se pare că societățile secrete și conspirațiile sunt teme aproape compromise literar datorită ridicolului de care au fost încărcate în timp. Siteurile de fake news, Lovendal, Vigilant Citizen și Dan Brown au avut grijă de asta. Cu toate astea, Societatea lui Mihălțianu a fost o surpriză plăcută. Caracteristica de bază a teoriilor consipraționiste e alarmismul lor, prezumția din oficiu că „oculta mondială” ne vrea mereu răul. În mintea mea, mai logic ar fi ca în lume să existe ceva care să semene mai mult cu niște găști de interese: nu o singură grupare care controlează tot, ne spală pe creier și vrea să reducă populația planetei, ci mai multe, cu agende, pârghii și metode foarte diferite între ele, unele (de ce nu?) altruiste și umane. Societatea lui Mihălțianu are o viziune bine intenționată pentru omenire și face ce poate ca să o salveze, în limitele posibile și cu sacrificiile minime necesare, iar treaba asta m-a uns pe suflet. Chiar simțeam nevoia să văd și o astfel de versiune.

La nivel de indivizi, avem minim doi care ar fi putut deveni protagoniști foarte buni: Zhen Lin și Tom Rast, ambii marcați de niște tragedii care determină ulterior o evoluție personală deosebită. Ofertante mai sunt și alte personaje, dar nici unul (și nici Lin sau Rast) nu e folosit la potențialul pe care îl are. Cauzele ar fi două.

Unu: avem foarte multe personaje care împart spațiul de emisie într-un mod dictat aproape 100% de economia narațiunii și mai deloc de resorturile lor interne, așa că fiecărui personaj îi revin puține scene. Perspectiva narativă e foarte fragmentată și uneori trece pe nesimțite de la un personaj la altul în mijlocul unui capitol, alteori întâlnim personaje care dețin perspectiva narativă într-un capitol întreg, pentru ca apoi să mai apară doar fugitiv sau chiar deloc.

Doi: personajele sunt nevoite să consume o mare parte din spațiul deja redus pe care-l au pentru a-l pune la curent pe cititor cu ce e nevoie, rămânându-le extrem de puțin pentru manifestarea personală. Multe dialoguri sunt forțate vizibil pentru a-i transmite cititorului informații de care are nevoie și mai multe personaje suferă de sindromul „după cum știi”*, iar asta în condițiile în care avem și multe pasaje semnificative de infodump.

Situația e de înțeles: atunci când faci salturi atât de mari și în timp și în spațiu (2021, 2036, 2046, Franța, China, Germania, Libia, Marte, etc) vei fi evident nevoit să stabilești toate coordonatele necesare pentru fiecare capitol care are loc într-un timp și spațiu nou. Structura e justificată, lungile pasaje explicative la fel. Rezultatul este însă că aproape toate personajele sunt la fel de dezvoltate ca decorul din Dogville-ul lui Lars von Trier, indiferent câte apariții au. Cum a putut von Trier să deseneze un contur cu creta pe jos și să scrie că e CASA LUI GRACE, așa putem și noi să punem eticheta PREȘEDINTELE CHINEI pe o boxă din care se aud vreo cinci replici. E fix tot aia.

Avem chiar și un personaj care nu are nici măcar nume: „miliardarul”. Cumva înțeleg rațiunea – se subînțelege că el e unul din tagma lui Zuckerberg, Musk, Bezos & Co, un magnat acum încă tânăr și cu ambiții vizionare care ne este deja cunoscut, dar care nu putea fi nominalizat. Doar că un personaj fără nume e fix ceea ce lipsea pentru ca povestea să devină și mai depersonalizată.

Astfel apar niște efecte ciudate, de regulă surprize de genul „cum Dumnezeu a ajuns X aici, ce treabă are cu Y și de când?” sau un caz în care te prinzi târziu că un personaj cu un nume comun (Andrews) e unul și același cu un personaj apărut cu mai multe capitole în urmă, într-un alt timp, alt loc și având o altă ocupație.  Cel mai deplasat efect e, cred, povestea de dragoste, care vine practic pe uscat. Am văzut-o venind de departe, am sperat ca în jumătatea de g de pe Marte impactul să fie mai mic, dar nu… fără un build up reușit și doi protagoniști de care să ne pese, se simte trasă de păr la maxim și tot ca nuca în perete cade. Sau în fine, ca un ditamai bolovanul de regolit în praful marțian. Observație importantă: NU, nu orice roman are nevoie în mod obligatoriu de suspine de amor ca să fie complet, cu atât mai puțin unul ca acesta – cine simte nevoia de așa ceva nu caută la Nemira în colecția Nautilus printre SF-urile ca cel de față.

Tot din perspectiva a ceea ce caută cititorul în colecția Nautilus SF, personajele schematice și world building-ul intensiv cu puhoiul lui de informații nu sunt neapărat un minus, mai ales că e foarte clar că autorul nici nu și-a propus să dea atenție personajelor și să le facă rotunde sau atractive, așa că nu se poate vorbi de vreun rateu. Doar că povestea devine relativ greu de urmărit, cerând multă concentrare și consum în porții adecvate. Iar, din ce am observat, poveștile bazate pe evenimente, world building sau idei care nu reușesc să-și agațe sistemele de idei și filozofia de niște personaje cârlig care să trezească publicului răspunsuri afective puternice au priză la un public incomparabil mai mic decât cele care au (și) un motor afectiv, urmărind experiențele de viață ale unor personaje atractive. Nu mulți cititori rezistă la atâtea scene de acțiune și pasaje de informație brută fără măcar o figură de atașament. Și asta e mare păcat, fiindcă ideile autorului sunt atât de importante, fundamentate și complexe, încât ar merita și ar necesita o accesibilitate cât mai mare.

PS:  Această recenzie face parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a doua miercuri a lunii, un grup de bloggeri vor publica simultan părerile lor despre o carte din sfera SFF semnată de un autor român.

Mai multe opinii despre Epoca inocenței găsiți mai jos:

https://catharsiswriting.wordpress.com/p=7311

https://cumintealasf.wordpress.com/?p=698

https://assassincg.wordpress.com/?p=16492

http://just-other-things.blogspot.ro/2017/06/epoca-inocenteiterra-xxi-1-de-adrian.html

http://jurnalul-unei-cititoare.blogspot.ro/2017/06/blogosfera-sf-f-epoca-inocentei.html

Pentru ediția viitoare a Blogosferei SF&F vom citi Câinii diavolului de Cătălina Fometici.

3 păreri la “Blogosfera SF&F: Epoca inocenței – Adrian Mihălțianu

  1. Pingback: Epoca inocenței – Adrian Mihălțianu | Cu mintea la... SF

  2. Pingback: Blogosfera SF&F: Adrian Mihălțianu – Epoca Inocenței (Seria Terra XXI, partea I) | Assassin CG

  3. Pingback: Blogosfera SF&F: Epoca Inocenței de Adrian Mihăilțianu | Catharsis Writing

Lasă un răspuns