Cărțile anului 2016

A venit momentul să trag linie sub 2016 și să trec în revistă punctele culminante ale anului în domeniul lecturilor. 2016 a fost pentru mine un an foarte atipic, pe care aproape că l-aș putea supranumi anul nonficțiunii.

Premisele acestei situații au fost două: 1. din motive independente de voința mea, am citit mult mai puțin decât de obicei (doar 31 de cărți față de 50-60 în anii trecuți, din 2010 încoace de când țin evidența) și 2. am avut o disponibilitate foarte redusă de a investi emoțional în personaje și universuri ficționale, nu aveam răbdare și nu mă puteam concentra, așa că nonficțiunea a fost la putere. Iar aici am citit cea mai diversificată paletă ever: artă, modă, arhitectură, istorie, lingvistică, pseudoștiință, psihologie, plus diverse reviste, pe care nu le-am pus la socoteală. Trebuie totuși să menționez revista Știință și Tehnică, din care nu am ratat nici un număr.

Cum mi-e imposibil să fac un top al cărților preferate, m-am gândit că cea mai bună idee e să dau niște „premii” simbolice într-un mod complet neortodox: îmi aleg cărțile care m-au impresionat cel mai mult și apoi creez câte o categorie potrivită pentru fiecare.

Am totuși un mare premiu, un câștigător suprem, iar acela este, întâmplător, un autor român: Silviu Gherman, cu Hârtiile masculului. A fost una din primele cărți citite în 2016 și chiar prima despre care am scris pe blog, așa că vă las aici un link pentru argumentarea deciziei: http://www.iuliaalbota.ro/hartiile-masculului-sau-cum-sa-faci-din-rahat-bici/

Categoria cea mai bună nuvelă a fost creată cu dedicație pentru Transformarea lui Martin Lake, de Jeff Vandermeer. Eu citesc nuvele întâmplător, din an în Paște, iar anul acesta am citit doar două, prea puțin ca să ceară o categorie aparte, dar proza a fost pur și simplu mult prea bună, merita un premiu.

Transformarea e genul de poveste care lovește direct la viscere, la un ghem de emoții primare, la pulsiunile despre care vorbește psihanaliza – sau cel puțin așa simt eu, că Eros și Thanatos joacă tontoroiul pe mormântul lui Voss Bender – și face asta într-un mod pe care aș tinde să-l numesc suprarealist dacă nu aș ști că se încadrează la new weird, o specie mai nouă a fantasticului care reprezintă încă o necunoscută pentru mine. Pe lângă calitățile literare, nuvela are o particularitate cu totul deosebită care m-a prins și mai tare în cadru: Martin Lake este pictor, un pictor cu un destin ieșit din comun, iar povestea transformării lui este întreruptă în puncte strategice de niște pasaje minunate pe care i le dedică un critic de artă. Unele din tabolurile lui Lake au note autobiografice evidente, iar criticul încearcă să deslușească misterele vieții lui interpretând din tablouri ce și cât poate. În paralel, naratorul ne prezintă evenimentele reale, iar noi vedem devenirea unui artist din trei perspective: viața reală, oglindirea acesteia în artă (asupra căreia avem propria înțelegere, fiindcă nouă ni se relevă întâmplările care i-au stat la bază) și percepția externă asupra ei, prin ochii criticului, care, evident, nu știe ce știm noi. Absolut fascinant.

La categoria cărți cu poze câștigă detașat Alexander McQueen, The Life and Legacy, de Judith Watt. McQueen a fost primul și a rămas deocamdată singurul designer care mi-a captat atenția, care chiar mi-a spus ceva și pe care am ajuns să îl îndrăgesc. A nu se înțelege că îmi place tot ce a făcut, omul a avut chiar câteva colecții care mi se par respingătoare (The Hunger, The Horn of Plenty, Plato’s Atlantis), dar, făcând abstracție de ele, procentul de minuni pe care le-a plimbat pe podium e de-a dreptul impresionant, iar multe din ele au ajuns să funcționeze pentru mine ca repere estetice.

Volumul de față oferă, pe lângă partea biografică, un context, un cadru mai larg de înțelegere a creațiilor, curiozități, detalii sau aspecte tehnice pe care nu le-ai prinde ca simplu observator. O lectură inedită (singura carte de modă pe care am citit-o vreodată) și revelatoare, în urma căreia McQueen mi-a devenit și mai drag decât îmi fusese înainte.
Vă rog, aruncați nepărat o privire aici: http://blog.metmuseum.org/alexandermcqueen/objects/ . Ar fi mare păcat să nu o faceți.

Premiul pentru cea mai palpitantă carte îi revine volumului Sapiens, a Brief History of Humankind, de Yuval Noah Harari. Poate părea ciudat să caracterizez și să premiez o carte de istorie ca fiind palpitantă, dar, crede-ți-mă, este! De fapt, e plină lumea de cărți de istorie din categoria „cărți de nu meri la budă până nu le gați”, vorba profei mele de pictură. Sau meri cu ele după tine, adaug eu, că știu că la unii e și asta o soluție.

Harari prezintă istoria umanității într-un fel nou pentru mine, și anume, punând-o față în față cu biologia, iar din perspectiva asta apar tot felul de concluzii interesante. E o lectură ușoară (în sensul că e scrisă foarte accesibil) și foarte utilă. Cred că e genul de carte care are potențialul de a ajuta la schimbarea unor mentalități și m-a entuziasmat atât de mult încât am de gând să îi pregătesc un articol separat. Stay tuned.

Premiul special pentru categoria dezamăgirea anului (da, avem și așa ceva) revine romanului The Song of Achilles de Madeline Miller, pentru notabila performanță de a transforma una din cele mai mari epopei ale lumii într-o suită frustrantă de suspine de amor între Ahile și Patrocle.

Simt nevoia să detaliez. Problema mea nu este cuplul Ahile – Patrocle. Pentru cei care cunosc războiul troian doar din filmul din 2004 cu Brad Pitt și din poveștile lui Alexandru Mitru (scrise pe vremea cenzurii comuniste), țin să precizez că, deși în textul Iliadei (epoca greacă arhaică, sec. 8 î.Hr.) relația celor doi e ambiguă, interpretarea ei ca relație de cuplu are o tradiție cât se poate de veche. În epoca clasică (secolele 4-5 î.Hr), dilema grecilor era care din cei doi era activ și care pasiv, așadar, nimic în neregulă aici.

Problema mea e că, dacă ar fi să definesc cartea asta în două vorbe, acelea ar fi glazură fără prăjitură, unde relația celor doi e siropul de glazură, iar prăjitura ar fi trebuit să fie epopeea. Știți voi, asediul ăla epic care a durat zece ani și a avut nevoie de tertipuri ca să se încheie, că toată floarea Peloponezului era călare pe o singură cetate și tot n-a reușit s-o dovedească altfel. Ei bine, războiul acela începe abia după jumătatea volumului și răzbate doar prin niște ecouri vagi în cortul în care Patrocle se sustrage de la măcel ca să aibă grijă de răniți. De altfel, Patrocle se poate lua de mânuță cu Bella Swan din Twilight și cu soră-sa, deșteapta cealaltă din 50 Shades (iar eu văd negru în fața ochilor când dau peste câte un personaj din ăsta ingenuu care se simte inferior și neinteresant și se miră până la ultima pagină cum de și-a plecat semizeul ochii spre el), conflictul real nu este între greci și troieni, ci între cei doi eroi și Tetis, mama lui Ahile, căreia nu-i place de Patrocle pentru că… nu-i place și gata, personajele sunt de carton, făcute doar ca să le ridice din când în când mingea la fileu celor doi… ați prins ideea. Am mai găsit și alte hibe, dar nu mai are sens să le amintesc aici.

Concluzii generale:

1: ar trebui să învăț să mă documentez mai mult despre cărți înainte să încep să citesc semiorbește. Anul trecut m-am păcălit în același fel cu Outlander, dezamăgirea anului 2015, în care în loc de bătălii epice cu scoțieni feroce am avut parte de cascade peste cascade de suspine de amor și scene domestice interminabile, culminând cu o naștere care a durat un capitol întreg. Cumulând și alte experiențe mai vechi, mai că aș risca să postulez o derivată literară a regulii 34, și anume: orice subiect care poate fi transformat în sirop va fi la un moment dat transformat în sirop.

2: Hai cu nonficțiunea, că și ea e grozavă!

Pentru cine e interesat, premianții mei sunt ușor de găsit cu un search pe google. În principiu, ce nu e la Elefant e la Books Express (cartea cu McQueen, de exemplu), ce nu e nici acolo nici prin alte librării este pe Amazon Kindle. Transformarea lui Martin Lake a apărut la noi într-un volum omonim, lângă alte trei povești premiate, între care excelentul Testament de ciocolată al lui Marian Coman. Dacă cumva nu mai dați de el sau preferați varianta originală în engleză, nuvela face parte din volumul City of Saints and Madmen. Binecuvântat fie Amazon Kindle!

 

Lasă un răspuns