Cină cu ficat și inimă, pregătită de vărul îndepărtat al lui Grenouille

Mi-era dor de o carte românească pe care s-o pot recomanda cu încredere și drag, iar luna asta am avut noroc cu Cină cu ficat și inimă, de Mihaela Apetrei. De ceva timp începusem să îmi fac griji în legătură cu noile apariții pe lista de recenzat, iar acum situația părea și mai riscantă: am primit volumul de la autoare, bașca împreună cu o fondantă gustoasă și frumoasă foc, era vorba de un debut, iar debutul respectiv nici nu face parte din zona mea de expertiză: e o poveste crime, iar cultura mea în domeniu se rezumă la o serie de filme cu Poirot și o serie de episoade din Midsomer Murders (vreo 50 poate? habar n-am) plus alte câteva intrări sporadice, cum ar fi primul volum din trilogia Millenium (da, doar primul) sau Sherlock-ul de la BBC. Pe de altă parte, Mihaela știa clar la ce se expune și în colții cui intră înainte să se hotărască să-mi trimită cartea, ceea ce mă liniștea într-o anume măsură.

Când am început lectura, m-am îngrijorat iar: am crezut că citesc o versiune a Parfumului lui Süskind în care personajul principal e un criminal obsedat de gust, în loc de miros. Continuând însă cuminte, mi-am dat seama că citeam total alt gen de poveste, iar undeva spre jumătatea cărții, autoarea are un moment în care își asumă asemănarea, atâta câtă este, fiindcă personajele ajung să îl compare pe Murki, omul nostru, cu Grenouille. E drept că eu am citit Parfumul în liceu, acum vreo 15 ani, și nu mai țin minte prea multe, chiar dacă am văzut și filmul. Cu toate astea, aș spune că Cina versus Parfumul e cam cum e Angelus-ul lui Dali versus originalul lui Millet

(Luați aici bibliografie.)

Sau că Cina cea de taină a lui Dali față de cea a lui da Vinci

(Luați aici sursă și bibliografie și pentru asta. Chiar recomand să citiți, că spune lucruri interesante.)

Sau Papa Inocențiu al X-lea al lui Francis Bacon față de originalul lui Velasquez. (cu bibliografie, desigur)

Ați prins ideea. Oricum, nu am venit cu exemplele astea aiurea, ci pentru că Murki le-ar savura (și probabil și Mihaela).

Acest Murki este un personaj la fel de inedit cum sugerează și numele: un sociopat obez, foarte inteligent și cultivat, în timpul zilei lucrătoare custode la o galerie de artă, în timpul liber chef talentat, pentru care mâncarea nu e doar o artă, ci și singurul mod în care poate umple un mare gol psihologic, iar gustul e singurul simț care îi poate da acces la emoții. Pe parcursul cărții avem mai multe ocazii de a explora ce e în mintea lui Murki, dar și în trecutul lui, în relația tulburată cu mama și în alte relații semnificative. Puțin câte puțin, un personaj care părea inițial suprarealist devine din ce în ce mai credibil și mai inteligibil.

Spre fericirea mea, o mare parte din forța poveștii vine de la personaje, ajutate mult și de o scriitură care mi s-a părut impecabilă. Mihaela Apetrei scrie suficient de mult, de frumos și de detaliat încât să percepi totul (și sunt multe de perceput într-o poveste a cărei cheie de boltă e relația omului cu simțurile) și să cunoști personajele, care sunt oameni cu calități și defecte, cu certitudini, întrebări și nesiguranțe, priviți fiecare din mai multe perspective, fiindcă îi vedem pe mulți dintre ei atât prin ochii proprii, cât și prin ai celorlalți. În același timp, scrie suficient de puțin încât să citești cu atenție fiecare cuvințel și să simți că fiecare contează, proza e foarte bine calculată și echilibrată. Cartea nu se citește cu viteză, pentru că cere (și merită) atenție mare, dar se citește repede, pentru că n-o lași din mână.

Revenind la Murki și victimele lui, misterul acestora se bazează pe cum și de ce. Cum spune și descrierea cărții, lipsesc mobilul și arma crimei, în schimb avem o serie de persoane foarte diferite și fără nici o legătură între ele (pe care master cheful nostru le invită la masă în urma unor selecții făcute pe Facebook, pentru a savura împreună, în doi, niște preparate de excepție, dar polițiștii nu știu asta). La câteva săptămâni după festin, invitații ajung la spital și mor în urma atrofierii surprinzătoare a unor organe, niciodată aceleași.

Până spre jumătatea cărții, ba chiar și după, datele problemei și atmosfera au fost atât de dubioase (în sensul pozitiv al cuvântului) încât m-am tot întrebat dacă nu cumva vom intra la un moment dat în realism magic sau chiar în fantastic. Colac peste pupăză, Murki gătește preparate din ceea ce el numește “cartea cu rețete vrăjitorești” și te întrebi foarte serios dacă o fi vorba de vrăjitorie în sens metaforic sau propriu. Nu am să vă spun dacă migrarea spre supranatural chiar are loc sau nu, pentru că ar fi spoiler. Vă asigur, în schimb, că veți avea parte de ceva surprize pe parcurs.

În ce privește restul personajelor, ar mai fi trei semnificative: cei doi polițiști care anchetează cazul, Doina și Marc, și vecina lui Murki, Sophie, o bătrânică simpatică și tare franțuzită pe care Murki o privește cu aroganță. Deși foarte diferiți între ei, toți patru au în comun ceva esențial: din varii motive, toți sunt niște oameni foarte singuri, au la dispoziție mult timp liber pe care trebuie să-l umple cu ceva, și enorm de multe din atitudinile și acțiunile lor au în spate frustrarea singurătații lor și necesitatea de a se adapta la ea sau de a se împăca cu ea, fiindcă scăparea nu se întrevede. Privit în cheia asta, aș spune că romanul e un studiu în formă literară al mecanismelor de coping cu singurătatea, făcut cu pretextul unei intrigi polițiste.

Pe lângă acești patru piloni l-as menționa și pe medicul legist, o apariție mai rară, dar de efect, care face deducții și profailuiește mai ceva ca polițiștii, pe care-i și sperie la un moment dat cu intuiția și teoriile lui. Mi-a plăcut omul, l-aș scoate la bere.

Două observații am totuși.

Prima: avem vreo două-trei coincidențe care-mi par cam prea de tot, cum ar fi un anume tip de fondante dintr-o anume cofetărie pe care nu obișnuiesc să le cumpere decât trei persoane – toate trei personaje principale. Dacă povestea ar fi avut loc în Câmpia Turzii nu aș fi avut comentarii, dar într-un oraș atât de mare cum e Bucureștiul e cam trasă de păr treaba.  

A doua: din ce am observat și auzit eu, românul obișnuit, chiar dacă e genul educat și curios, nu prea are tangențe cu artele plastice, nu știe și nu-l interesează nimic despre pictură. Oamenii care au auzit de Bruegel sunt o minoritate dintr-o minoritate dintr-o minoritate și tot așa, sunt puțini chiar și printre cei care au ca talent și hobby desenul sau pictura. Prin galerii și muzee suflă vântul, doar la vernisaje ce se mai adună prietenii artiștilor. Din ce-am auzit, singurii oameni din țara asta care trăiesc din vânzare de tablouri sunt Adrian Ghenie, agentul lui (în caz că e român), și tipii ăia care fac licitații cu tablourile unor pictori celebri morți sau aproape morți, pe care le cumpără oameni interesați de valoarea lor ca investiție. (Artmark parcă le zice?)

Un custode de artă care trăiește din activitatea asta și își permite și capricii culinare cu ingrediente scumpe și rare pur și simplu nu îmi sună realist, decât în cazul în care ocupația asta nu ar fi unica sau cea principală, ci un side project din care îi pică ocazional câte ceva. Sau în cazul în care galeria lui folosește vânzarea de tablouri ca paravan pentru mișcări financiare mai puțin onorabile. Dar cine știe, poate aici n-am eu destule informații și mă înșel.

În orice caz, treburile astea sunt mărunțișuri pe care le remarcă un cititor destul de cusurgiu ca mine, genul care caută realism te miri unde și care e iritat de faptul că nu-și poate imagina unde, cum și mai ales cu ce bani trăiesc avengerii proscriși după Civil War. Nu, serios acum, cine îi plătește și pentru ce? Că doar nu fură. T’Challa l-a luat la el doar pe Bucky, nu pe toți. Și sunt persoane publice cu toții, unde se ascund de nu îi recunoaște nimeni când se duc la cumpărături să-și facă rost de mâncare? În fine, ideea e că se poate trece peste curiozitățile astea luându-le ca atare, povestea e suficient de captivantă și fain scrisă încât să oferim un mic suspension of disbelief în aceste privințe.

În final, dacă sunteți fani crime și mâncați pe pâine anchete și detectivisme, nu aș putea spune cât de originală e Cina sau nu, pentru că simt că nu cunosc destul de bine căile bătătorite ale genului. În schimb, dacă serviți așa ceva ocazional, e o lectură grozavă. Eu bănuiesc c-o s-o am în ianuarie viitor în lista cu cărțile preferate citite în 2018 și sper să ajungă până atunci la un public cât mai mare. Până una alta, cartea a ajuns în weekend-ul ăsta la mama, care a citit-o într-o singură zi.  

Ca fapt divers, și cu asta promit că închei, am înțeles vineri la lansare că la noi în țară crime-ul nu s-ar vinde, c-ar fi chiar mai cenușăreasă decât SF-ul. Interesant e că eu chiar m-am întrebat în timpul lecturii de ce oare nu citesc mai des așa ceva și singurul răspuns la care am putut ajunge a fost… din obișnuință. În biblioteca alor mei nu se găsea decât Crima din Orient Express, în biblioteca liceului cred că nici atât, întâmplător prietenii cu care făceam schimb de cărți nu citeau nici ei așa ceva. Chiar și la SF am ajuns târziu, abia acum vreo 5 ani, din același motiv: mă învățasem să mă rezum la filme SF, iar cu lectura mă învârteam din reflex în același cerc cu care mă obișnuisem dintotdeauna: mainstream și nonficțiune.

Cred ar fi o idee bună ca, din când în când, să ieșim din zona noastră de preferințe sau de confort literar cu intenție, și nu doar din întâmplare.

Lasă un răspuns