În prag de Final Frontier

Azi îmi iau libertatea de a începe cu niște flashback-uri un pic nostalgice. Nu știu cum e la voi, dar mie mi se întâmplă în diverse ocazii să îmi facă lumea mici profeții sau să îmi zică lucruri din alea mărețe de reținut în viață. În general sunt oameni din ăștia mai în vârstă, mai înțelepți, sau care au un fel de al șaselea simț și nimeresc niște chestii de te crucești și te întrebi de unde le scot când vezi că au/au avut sens. Cea mai tare pe care mi-o amintesc a fost o profeție a unui prieten de familie, care i-a zis mamei foarte convins „te văd eu în doi ani cum o măriți”. Se referea la mine, desigur. Ok, asta se întâmpla anul trecut în vară și momentan nimic la orizont, dar eu tot sunt pe fază, cu ochii-n patru și antenele reglate fin. Parcă prea era convins omul când a zis-o :)).

Totuși, dacă în primăvara 2014 mi-ar fi zis cineva „te văd pe scenă în doi ani, vorbind despre ce-ai publicat”, aș fi râs cu poftă. Unu, ca să apar pe scenă undeva ar fi trebuit ca persoana mea să aibă un mic grad de relevanță publică, și de unde așa ceva, doi, că nu aveam ce publica. Toată viața am exclus posibilitatea de a scrie proză scurtă ca fiind și complet neinteresantă, și peste puterile mele, (fie vorba între noi, și acum mă mir că am făcut-o) iar cu romanul aveam deja suficiente meciuri la activ ca să știu că va mai curge multă apă pe gârlă până să întrezăresc măcar sfârșitul.

Și uite că acum mă uit cu satisfacție în urmă și mă gândesc că în ianuarie-februarie 2014 eram la limita nervilor, blestemând penultima sesiune din viață care îmi ocupa weekendurile în care aș fi avut de lucru la roman, pentru ca în ianuarie-februarie 2015 să îmi petrec timpul liber lucrând pe texte literare, al meu și ale altora, și să scot din pălărie proză scurtă. Sau ceva pe-aproape. În martie 2015 încurajam cei trei colegi care fuseseră publicați și se pregăteau să vorbească prima dată în public la un eveniment de profil (Final Frontier), în martie anul ăsta pregătesc (și) eu showul. De fapt, în general, dacă îmi spunea cineva până acum un an și un pic că o să-mi trag o mică gașcă de alți oameni care scriu, aș fi râs cu mare poftă. Și aș fi plâns un pic pe interior. Bine, recunosc, un pic mai mult.

Acum a trecut și al treilea weekend de pregătire și se apropie cu pași vertiginoși ziua cea mare. E foarte straniu cum nu am nici un sentiment anume în legătură cu evenimentul în sine. Chiar vorbeam dimineață cu echipa și ne întrebam unii pe alții de emoții. De unde? Zero. E un entuziasm acolo, dar e ceea ce ține de munca în echipă cu prietenii, de distracția și încurcăturile aferente. E ceea ce ține de orice activitate plănuită și făcută în comun. E ca și cum nu aș conștientiza deloc că o să apărem în fața lumii largi, a oricui o să se întâmple să treacă pe la târg, în calitate de scriitori, și o să ne dăm în stambă cum știm mai bine.

Duminica asta eu chiar m-am dat în stambă, pentru că am făcut prima încercare de prezentare. Nu aveam încă idee ce să spun la fiecare slide, pentru că, desigur, am de spus altceva decât e pe slide, că ce e acolo știu să citească oamenii și singuri. Mi-a luat undeva spre o oră, timp în care mai mult am vorbit prostii și am făcut glume. Concluziile principale la analiza ulterioară:

1: Gesticulez exagerat de mult.

2: Râd ca o nebună și mai exagerat de mult, dacă mă pot exprima astfel. Râd în avans atunci când îmi trece prin cap o tâmpenie, râd când o spun, apoi mai râd și după ce am spus-o, odată cu ceilalți.

3: Îmi place la nebunie sentimentul de a vorbi la microfon. În primele minute a fost tare ciudat, nu prea sunt obișnuită cu microfoanele, dar apoi mi se cam lipise de mână.

4: Machiajul test nu a ieșit prea bine. Nu-mi recunoșteam ochii în filmare, parcă erau ai altcuiva. Mai încerc.

5: Chiar dacă a ieșit complet aiurea, că în jumătate din cazuri nu știam ce să spun sau cum exact să spun și am improvizat pe loc, cu pauze și cu rateuri, simt că îmi place de mor să fac asta. Mai vreau.

6: E absolut fascinant câtă muncă trebuie băgată în atâta lucru. Partea bună e că e și foarte distractiv.

7: Mi-ar fi plăcut să urc pe net această primă repetiție, să o împărtășesc cu voi, cum a împărtășit și Medara. Problema e că, după cum spuneam, am vorbit mult prea multe tâmpenii. Diseară îl reiau și trec la cenzură. Sâmbătă veți auzi ce a scăpat netăiat. Cel puțin în prima etapă, asta e calea cea mai sigură de a ajunge de la un discurs de 45 de minute la unul de 10 – 15.

Ultima concluzie fără legătură directă cu repetiția: la cât tămbălău am făcut pe net în legătură cu marele nostru show, mi-e că lumea începe să se aștepte să facem acrobații pe scenă. Mi-e să nu lăsăm oamenii un pic dezamăgiți. Dar cine știe, nu sunt expert în media, poate de fapt nu am făcut cine știe ce promovare.

Dar hai că nu mai e mult până sâmbătă și vom vedea ce iese!

PS: de fapt nu sunt sigură că în spațiul pentru paneluri chiar este o scenă. Egal, nu are importanță.

Lasă un răspuns