Penny Dreadful: Micul scorpion în așteptarea stăpânei

AMR 3 zile, și de data asta countdownul e și mai tensionat decât cel de săptămâna trecută.

În 2014 Penny Dreadful aflat la primul sezon era din start undeva foarte aproape de a rivaliza cu sezonul 4 din Game of Thrones (cel mai bun sezon GoT de până acum, după părerea mea). În 2015 a reușit să-l depășească și să câștige locul de serial preferat în topul meu, și nu (doar) din cauză că Game of Thrones a intrat într-o zodie nefastă. Anul acesta, evident, așteptările sunt mari, nerăbdarea e greu de suportat, iar unghiile sunt roase până în carne.

Iar eu simt o mare nevoie de a povesti despre asta, fiindcă există o mică nedreptate la mijloc. De GoT știe oricine, însă de Penny Dreadful prea puțină lume a auzit, iar pentru mulți dintre cei care au auzit de el denumirea nu înseamnă nimic, așa că o uită și ajung să se refere la el ca la „serialul ăla cu Eva Green”.

Ca să clarificăm lucrurile în acest sens: penny dreadful era un anumit tip de literatură ieftină care circula în Anglia secolului 19, publicată în foileton sau ceva similar, și care consta în povești de senzație cu crime, mistere și tot felul de treburi supranaturale. Ghidându-se după imaginarul care caracteriza poveștile respective, serialul nostru a riscat mult, reunind niște figuri victoriene arhicunoscute, adaptate, readaptate, congelate, dezghețate și reîncălzite în repetate rânduri în diverse formule. O rețetă catastrofică pentru marea majoritate a re-re-re-urilor a funcționat aici ca unsă. Ne găsim astfel în Londra victoriană decadentă sub stratul ei gros de machiaj în care trăiesc, lucrează împreună sau se calcă pe bătături un fel de Alan Quatermain care aici e tatăl Minei Harker, un Victor Frankenstein foarte sexy ale cărui experimente evoluează diferit față de cele din canon, un Dorian Gray care arată un pic cam prea modern și căruia nu-i iese 100% accentul britanic, dar e totuși simpatic, un werewolf din Vestul Sălbatic (ce dor mi-era de Josh Hartnett!)… Sezonul acesta îi vom avea printre noi și pe Dr. Jekyll și pe Dracula… V-ați prins cam care-i situația. Peste toți ăștia tronează Vanessa Ives, un personaj original, fostă BFF a pierdutei Mina. Ce este exact Vanessa nu e clar – mediu, vrăjitoare, mireasa dorită de Satana, câte puțin din toate. Nici ea nu știe prea bine până unde îi merg puterile și care îi este misiunea. Ea este de fapt centrul de greutate al poveștii, magnetul care îi strânge în jur pe toți ceilalți. Deși miza primului sezon e căutarea Minei, miza celui de-al doilea este deja scăparea de vrăjitoarele aflate pe urmele Vanessei, iar miza generală a întregii povești este până la urmă relația ei cu divinitatea, cu micul scorpion și cu propria umbră.

Toți ăștia sunt o adunătură de ciudați, outsideri, dezrădăcinați, plantați fix în rigida Londră victoriană, unde se ascunde fiecare cum poate. Sau nu. Povestea lor e o odă adusă devianței de orice natură, celor care trăiesc tot timpul pe sârmă, încercând să împace rigorile și figurile impuse ale vieții și să trăiască cu ei înșiși în ciuda naturilor lor duale. Toți ascund drame, secrete groaznice sau monștri interiori pe care nu știu să îi controleze, toți sunt conștienți de umbra lor și fac balet între pulsiunile ei și năzuințele înalte. În momentul în care în sezonul doi apare Angelique, te uiți la ea (el?) cu un mic zâmbet când îți dai seama că ea e de fapt cea mai… „normală” apariție din tot cortegiul ăla.

Actorii sunt minunați. Toți. Pentru început ai fi tentat să califici Penny Dreadful ca un fel de Eva Green Show, fiindcă prezența ei scorpionică planează și bântuie peste toate, iar în primul sezon a avut două momente de neegalat, în timpul crizelor de posesie demonică din Seance și din episodul 9, care e practic posesie și exorcizare de la un capăt la altul. Dar apoi apare un episod în care nu vezi urmă de Eva Green și te prinzi abia după ce se termină că a lipsit de acolo, pentru că tot timpul are cine să te prindă în mreje.

La fel ca în GoT, avem și aici mai multe personaje care trăiesc uneori în lumi paralele și ale căror story arcuri se intersectează puțin spre deloc cu restul. După un sezon întreg nu îi era clar nimănui ce caută de fapt Dorian Gray în toată povestea asta, a fost nevoie de încă unul ca să-l facă să intre cumva în cercul celorlalți, iar John Clare (monstrul lui Frankenstein) își vede și el de ale lui complet separat de restul grupului. Da, îi face din când în când câte o vizită lui Victor, dar problemele lui încep să afecteze cumva cercul tot foarte târziu, și indirect, prin intermediul lui Lily (Brona). GoT și-a separat personajele în timp, însă Penny Dreadful a avut îndrăzneala de a pleca cu ele separate chiar din start. Cu toate astea, totul e perfect în regulă. Cumva, funcționează.

Coloana sonoră mi se pare extraordinară, motiv pentru care sugerez o mică pauză muzicală, pentru intrarea mai adânc în atmosferă.

Costumele și decorul sunt și ele grozave. Un alt lucru extraordinar este jocul constant de lumini și umbre. Vorbim despre diavol, despre blesteme vechi de când lumea, despre vrăjitoare arse și vrăjitoare vii care ucid bebeluși, masacre, baluri la care lumea se scaldă în sânge, dar între toate astea rămân o ieșire la grădina botanică, o lecție de tras cu pistolul, o tură de shopping, o seară petrecută la un ceai. Într-o noapte furtunoasă Vanessa urlă și face ca toate alea. Peste două zile e toată numai zâmbet și i se scurg ochii când îl învață pe Ethan să danseze. Tot în linia asta, culorile întunecate și virate spre gri accentuează contrastul cu momentele de lumină și te fac să le percepi pe acestea mult mai puternic.

Ai putea spune că sunt exagerări. Absurdități. Că nu e realist. Eu zic că este. Că așa e în viață. Așa e realitatea. Într-o noapte te urci pe pereți de insomnie și te clatini ca un zombi a doua zi. În seara următoare te găsești râzând cu gura până la urechi cu prietenii. Pe urmă se întâmplă o porcărie și-ți vine iar să te urci pe pereți. Ieși în oraș, îți iei o plăntuță nouă și ești vesel din nou. Nu știu dacă e valabil pentru toată lumea, dar știu sigur că unii dintre noi chiar așa trăim, dintr-o extremă în alta, trecând prin întregul spectru cromatic în intervale foarte scurte de timp și reunind în propria ființă extremele.

Viața nu e ca în Game of Thrones, unde nu există dreptate, unde toate și toți se duc pe apa sâmbetei, rând pe rând, buni sau răi, cu sau fără dragoni, iar Murphy conduce tot. E ca în Penny Dreadful. E plină de întuneric și spaime. Însă oricât de horror ar fi, întotdeauna este cineva care are pentru ce să zâmbească. Chiar dacă cel care zâmbește nu e mereu cine am vrea noi să fie.

Lasă un răspuns