Regula zero de compoziție literară

Cred că a fost primul lucru pe care a insistat Oliviu Crâznic, de la prima întâlnire a Atelierului de SFF din 2014. O spunea cu ocazia aceea în special în contextul speciei literare: oferă cititorului ceea ce ai promis. Nu e în regulă să-i dai impresia omului că citește cyberpunk ca să transformi apoi cyberpunkul în poveste cu vampiri din capitolul 6, că omul nu pentru vampiri ți-a cumpărat cartea; pe scurt: fii atent, fii onest și nu crea așteptări false. Am observat însă, rumegând ideea, că regula aceasta are implicații mult mai largi.

Cum o mai înțeleg eu, în afara situațiilor discutate la atelier cu Oliviu:

Suspansul e frumos, suprizele sunt frumoase, oricum în general nu vrem povești previzibile. DAR: pe parcursul unei povești este imposibil să nu creezi o anume așteptare. Ca să nu înțelegem greșit asta, aș spune că așteptarea aceea nu se referă nepărat, după părerea mea, la modul cum vor decurge evenimentele, ci la niște evenimente cu un anume grad de intensitate, care să producă un anume catharsis. De cele mai multe ori, așteptarea aceea chiar nu e prea clar definită. Sigur, contează și genul de poveste. Atunci când există un anume obiectiv declarat de la început pe care eroii trebuie să îl atingă (să salveze lumea, de exemplu) normal că trebuie la final să îl atingă într-un fel sau altul, iar întrebarea este cum o vor face. Cheia se află aici în acel “cum”. Dacă citești/ te uiți la o comedie romantică normal că la final cei doi o să ajungă/rămână împreună. Dacă e alt tip de poveste poți avea un final satisfăcător și în alte moduri. Dar în general, dacă nu ești într-un gen cu canoane foarte stricte și dacă nu ești legat de un happy end clasic obligatoriu, ai o libertate destul mare în sensul acesta.

Și aici intrăm cu un studiu de caz care o să vă facă probabil să vă uitați un pic strâmb. Pentru că o să exemplific cu Twilight. Da, ați citit bine, nu am găsit exemplu mai bun. Ultima parte din Twilight este totalmente greșită compozițional și nu respectă în realitate această simplă regulă de bun simț mai sus enunțată.
De ce? Pentru că doamna Meyer a petrecut ultima parte din volum făcând build-up pentru o bătălie care n-a mai avut loc. Povestea era cât pe ce să devină, pentru prima dată, interesantă. După o lâncezeală de zeci/sute de pagini, naiba mai știe, apăreau într-un final personaje noi exotice, se făceau pregătiri de toate felurile, antrenamente, strategii, etc. etc., pentru ca în momentul cheie, când cele două tabere s-au aflat față în față, totul să se termine în doi timpi și trei mișcări cu pupat piața endependenței. Și din ce motiv? S-au prins răii că cei buni deveniseră mai periculoși decât estimaseră inițial și că era prea riscant să se lupte cu ei. Așa că hai să fie pace. Găsim un pretext ca să considerăm că nu ați făcut nimic rău și gata. Salutări și pe curând. Reacția naturală: șoc și groază.

Dragii mei, așa se omoară o poveste. Indiferent cum a fost până atunci, bună, proastă, mediocră, pentru adulți, pentru copii, o rezolvare de genul acesta a punctului culminant anulează toată construcția de până atunci, enervează cititorul, și demonstrează că tu, ca povestitor, ori ești amator, ori neserios. Altfel, dacă nu găseai atunci soluția bună, o lăsai pe altă dată și nu dădeai cu bățu-n baltă. Sau dacă aveai un deadline și nu-ți permiteai să aștepți inspirație te sfătuiai cu cineva și găseai o sugestie validă. Există întotdeauna soluții, dacă știi ce faci și nu îți e prea lene.

Am fost cu atât mai mult șocată de acest mod de rezolvare a punctului culminant pentru că efectiv nu îmi trec prin cap alte cazuri atât de evidente și de grave, iar acum, după ce am trecut prin experiența cenaclurilor și editărilor, încep să bănuiesc că acest lucru se datorează mai ales editorilor, care de-aia sunt acolo, să-i dea un ghiont autorului când face o prostie așa mare. Cred că atunci când apar asemenea greșeli, au ei grijă să le remedieze și insistă ca autorul să modifice tâmpenia. La Stephenie Meyer nu s-a întâmplat așa, cel mai probabil pentru că Breaking Dawn era deja a patra carte într-o serie de succes intergalatic, lumea ar fi cumpărat-o oricum, iar publicul devotat era atât de implicat emoțional și într-o asemenea stare psihică încât ar fi fost satisfăcut indiferent ce i-ai fi dat, atâta timp cât se termina cu au trăit fericiți până a devenit Soarele supernovă și Pământul nelocuibil. Nu merita efortul să dreagă și au lăsat-o cum a căzut.

Ce îmi place la nebunie la exemplul acesta cu Twilight este că avem și rezolvarea corectă. (Curat didactic, nu-i așa? ) Stephenie Meyer și-a permis să scrie orice, dar producătorii și scenariștii filmului nu, probabil pentru că erau mult mai mulți bani în joc, iar industria americană de film are tiparele ei foarte clare pe care știe de ce le-a creat așa cum le-a creat și din care iese greu. Ei s-au folosit de abilitățile precognitive ale lui Alice și de telepatia nu mai știu cui (tot ea să fi fost? irelevant) ca să-i transmită șefului răilor modul în care urma să decurgă bătălia, dacă o începeau. Când omul s-a văzut mort în viitor, s-a folosit de pretext și a declarat pace. Totul s-a terminat cum a dorit autoarea. Pupat piața endependeței. DAR în film spectatorii și-au primit bătălia, cu toată tensiunea emoțională și tot catharsisul aferent (ei n-au aflat că era doar o proiecție în viitor decât după ce muriseră deja și unele personaje din tabăra celor buni). Atât de simplu a fost. Despre asta e vorba când spun că trebuie să răspunzi așteptărilor.

O să îmi spuneți probabil că Twilight e o tâmpenie în întregime, de la prima la ultima carte. De acord, și eu cred că este. Dar din alte motive. Greșeala compozițională, greșeala de structură, se află aici. Restul sunt lucruri care țin de gusturile, de vârsta, de cultura cititorului, șamd. Și poveștile din celelalte volume lasă de dorit din punctul meu de vedere. Dar nu sunt greșite. Asta e greșită.

Da, îndrăznesc să afirm că există greșeli și în artă. Nu e totul chestiune de gust. Eu cred că în proză e ca în arhitectură. Hârtia suportă orice, oricât de fantezist ar fi proiectul. Dar când îl transpui în practică și ceva în structura de rezistență nu este în regulă, o să se dărâme invariabil. Dacă nu e atât de grav încât să se întâmple din start, se va dărâma oricum la un moment dat, fie la primul cutremur, fie prin simplă uzură, după un număr limită de solicitări obișnuite care-i slăbesc progresiv articulațiile. Rezultatul final e același.

Lasă un răspuns