Scriitorii români și realitățile lor paralele

Am auzit foarte des că românii scriu cărți minunate, la fel de bune ca ale străinilor, păcat doar că nu-s promovați. Am auzit mult mai des, însă, că românii scriu prost. Când ajungi să citești, ca mine, minim o carte scrisă de un român nou apărută pe lună, aleasă pe alte criterii decât cele pe care le ai tu când îți alegi cărți (a se citi aici: cărți pe care nu le-ai fi citit deloc dacă nu s-ar fi votat la blogosferă), ajungi să ai o perspectivă foarte interesantă asupra a ceea ce mișcă cu adevărat în lumea noastră literară.

După experiența din ultimul an, dar luând-o în considerare și pe cea din anii trecuți, că nu m-am apucat abia în 2017 să citesc literatură română contemporană, părerea mea e că românii scriu de toate, în toate felurile și la toate nivelurile calitative. Și aș spune că prima diferență notabilă între proza românească și cea tradusă este aceea că, în timp ce traducerile trec printr-un proces foarte lung de selecție înainte să ajungă la noi, românilor le este extrem de ușor să publice. Nu e o problemă să găsești un editor care publică orice atâta timp cât îți plătești singur tirajul, iar uneori e foarte ușor să publici și fără să ți se ceară bani. Prin urmare, găsim pe tarabe texte de toate felurile și în toate stadiile posibile, de la proze grozave la cele mai jenante drafturi.

Implicit, sunt șanse foarte mari să dai peste o porcărie sinistră – pardon, peste povestea unui începător care a fost prea grăbit să publice, a unui autor cu multă voință și ambiție, dar prea puțin talent, sau a unuia cu mult talent și potențial, dar care nu are un editor serios sau măcar un mentor bun.

Un alt motiv pentru care volumele cu adevărat bune sunt totuși foarte rare, este faptul că avem o bază de recrutare foarte mică pentru toți oamenii implicați în industria de carte. Prin urmare, avem și foarte puține vârfuri, și mulți autori cu potențial de a deveni vârfuri care se pierd în masa amorfă a anonimilor. Piramida este prea mică pentru a putea valida cât de cât corect și credibil niște valori și a da cui trebuie expunerea meritată.

Gândiți-vă așa: pentru ca un anumit număr de oameni să ajungă la performanțe înalte, trebuie ca piramida sistemului în care lucrează să aibă o bază cât mai mare, astfel încât să existe un sistem în care să se dezvolte și care să-i poată susține, o concurență și un public suficient de mare care să poată cerne niște valori.

Țara noastră nu este tocmai mică. Din păcate însă, e teribil de needucată. Și fiți atenți aici:

  • Cercetările spun că aproape jumătate din populație e analfabetă funcțional, așa că pică pur și simplu la socoteală.
  • Din jumătatea rămasă, un procent necuantificabil, dar totuși mare, a căpătat ură față de lectură din cauza experiențelor profund neplăcute avute în școală și fuge de cărți ca de satana.
  • Din oamenii rămași, cei cărora le place să citească, foarte mulți pur și simplu nu prea au timp de lectură – la ei nu pare să se gândească nimeni, dar realitatea e că atunci când jobul te ține în priză 12 ore pe zi, timpul rămas pentru citit și pentru hobby-uri în general e foarte restrâns, mai ales dacă ai copil, cățel, sau părinți în vârstă de care trebuie să te ocupi. Personal cred că acesta e unul din motivele pentru care literatura pentru adolescenți e cea mai mare și mai dinamică nișă pe piață (în afară de cea pentru copii, dar acolo e un pic altă discuție): adolescenții încă mai au timp de citit. În orice caz, au mai mult decât adulții.
  • Din oamenii rămași, cei care citesc constant, un alt procent necuantificabil, format, în mare măsură, din cititori educați, cu standarde medii și înalte, nu prea mai citește de mult cărți scrise sau traduse în română, și-și cumpără frecvent cărțile online, direct de afară. Eu trebuie să mărturisesc că aproximativ jumătate din lecturile mele sunt carte străină, și doar o parte cumpărată din țară. Fratele meu citește și el constant, dar poate să treacă liniștit un an și mai bine fără să se atingă de vreun volum în română. Și o mulțime din oamenii pe care-i cunosc sunt în situații similare. Așadar, încă o grămadă de (potențiali) clienți ai editurilor românești ies din discuție sau preferă puternic concurența și țin să precizez că mulți din ei evită cartea românească (atât autori români cât și traduceri) din cauza repetatelor experiențe proaste avute – deci într-o anume măsură pierderea progresivă a acestor clienți e o consecință directă a lipsei de profesionalism a multor actori de pe piața de carte.   
  • Cititorii rămași, care cumpără și citesc în mod curent cărți editate în România, sunt deja atât de puțini, încât în momentul în care îi separi pe domenii de interes, descoperi că nu prea există nici o nișă care să ofere acea masă critică din care să-ți apară suficienți traducători buni, editori buni, autori buni, profesori buni care să aibă și pentru cine să facă cursuri de creative writing ca lumea, dincolo de nivelul de începător – că doar toți ăștia răsar din rândurile acestor cititori – serios, credeți că un om care citește aproape numai în engleză ar putea edita cum trebuie o proză în română?

Rezultatul este faptul că, după părerea mea, foarte mulți din cei implicați în industria de carte bâjbâie, experimentează și/sau se mențin pe o linie de minimă rezistență, ca să supraviețuiască.

Iar când vine vorba să stabilim o eventuală ierarhie calitativă între autorii noștri, nu se poate, fiindcă fiecare prinde câte un segment de public unde și cum nimerește, iar acoperirea pe care o pot da tirajele de 200 de exemplare sau câte se mai fac pentru români dă niște rezultate complet irelevante statistic în ce privește percepția publicului asupra operei lor.

Atunci când pe toată piața de carte singurii autori de bestsellere sunt Cărtărescu, Igor Bergler și Irina Binder, plus ultima divă de la TV sau ultimul politician care a scos o carte de cugetări adânci sau memorii, e clar că nu prea mai poți avea niște repere valide. Ceilalți autori trăiesc… nici măcar în nișe, ci în niște bisericuțe destul de rupte de realitate.

Astfel, o parte din comunitatea SFF românească, formată, probabil, din vreo 50 – 100 de oameni cu totul, a luat foc și a început să înfiereze blogosfera constant, cu orice pretext, de când am recenzat cu toții negativ ultima operă a lui Dănuț Ungureanu, și ni s-a bătut obrazul c-am îndrăznit să găsim cusur unui scriitor consacrat, noi, niște nime-n drum. Aparent, nimeni nu vede ridicolul în a bate tobele și a striga cât de consacrat și, implicit, validat de piață este un scriitor în condițiile în care ultima lui carte are 7 ratinguri pe Goodreads la un an întreg de la lansare, că atâtea avea înainte să o citim și noi. Noroc că titulatura de scriitor consacrat, la fel ca cea de cititor avizat, își poate schimba sensul în funcție de cum îi convine fiecăruia. Și la fel și titulatura de bestseller, că în realitatea paralelă a unora din sefiști, dacă ai o grămadă de cărți care au vândut între 100 și 150 de exemplare fiecare și una care a vândut 160 de exemplare, gata, aia cu 160 e bestseller. 

Irina Binder a ajuns la destul de mulți cititori ca să poată fi desființată de un public considerabil. Pe nișa ei de femei pasionate de povești de dragoste siropoase cu standarde literare extraordinar de joase, genul pentru care orice e cu sentiment și amor pasional e bun, pare să fi rămas un succes, dar restul lumii n-o suportă. În cazul ei există opinii diverse și există reality check.

În schimb, în cazuri altor autori, marea majoritate a volumelor publicate ajung la un public extraordinar de restrâns, format în mare parte din prieteni sau cunoștințe ale autorului sau editorului, cu un set de standarde foarte specific, care tinde să aprecieze necritic aproape orice apariție editorială în domeniu. Peste asta mai intervine și faptul că multă lume are impresia că ajută literatura română contemporană dacă laudă și promovează toate cărțile care le pică în mână. Inclusiv mulți autori au impresia că se susțin unii pe alții dacă atunci când vorbesc despre cărțile lor prezintă totul într-o lumină pozitivă, subliniind doar părțile bune dintr-o carte sau evitând cu totul să vorbească despre cărțile care nu le plac.

În mica bulă SFF, am impresia că există un nucleu dur de fani hard SF foarte atașați de un anumit gen de speculație, înnebuniți după world building și idei profunde, filozofice, dar care habar n-au ce-i aia un personaj, cum se face și la ce folosește. Cam toți cei din acel nucleu sunt și ei scriitori, editori, redactori, și cam toți produc și apreciază proză cu personaje plate, lipsite de identitate și personalitate, vag interesante spre complet neinteresante. Și scot la greu proză scurtă, în condițiile în care, în afara bulei lor, nimeni nu bagă în seamă proza scurtă.

Noi, oamenii din blogosferă, avem gusturile parțial aliniate la standardele nucleului dur/ gărzii vechi/ establishmentului/ dinozaurilor/ cum-aveți-chef-să-le-spuneți din SFF-ul românesc. Știm să apreciem un hard ca lumea (pfoai, Problema celor trei corpuri a fost pur și simplu mindblowing!) dar, spre exemplu, cel puțin unora dintre noi, ne pasă mult și de personaje. Din punct de vedere al scriiturii, avem pretenții mai mari decât acel nucleu dur: de exemplu, ne cam deranjează dialogurile forțate și folosite pe post de expozițiune. Le acceptăm, dar până la un punct. Și-așa vedem cum diverși autori ridicați la rang de mari maeștri de nucleul dur se lovesc de un zid și se fac bucățele când ajung la noi în blogosferă. Când să iasă în lumea mare, nu mai rămâne nimic din ei.

Explicația: noi avem preferințe și standarde parțial diferite de ale nucleului. Atunci când opera ta ajunge la un public foarte mic de oameni care gândesc foarte asemănător, e ușor să fii apreciat pozitiv de toți. Însă publicul respectiv e un eșantion mult prea mic și prea omogen ca să fie relevant. Nici noi, cei din blogosferă, nu suntem statistic relevanți. Dar măcar ne adăugăm la acel public ințial și venim cu o perspectivă puțin diferită, care poate fi de ajutor pentru unii.

Concluzia de azi: cred că suntem într-un cerc vicios. Nu prea putem avea autori și editori buni pentru că n-avem public, n-avem public pentru că n-avem autori și editori. Iar în general n-avem public și pentru că n-avem destulă educație. Probabil că situația nu se va schimba până nu se schimbă ceva fundamental în modul în care se face educație în țara asta, iar noi nu putem schimba mare lucru acolo.

Ce putem și ar trebui totuși să facem? Păi s-o lăsăm mai ușor cu orgoliile și cu cearta, zic eu. Și să nu uităm totuși cine suntem și unde ne aflăm. Pentru că în durerea noastră de oameni cu idei minunate, dar nebăgați în seamă, ne-am creat un fel de realitate paralelă, în care toți autorii români de SFF sunt grozavi sau, în cel mai rău caz, decenți, onorabili. Doar că uite, viața e crudă, și am mai avut și ghinionul să ne naștem în țara asta în care cultura moare și cititorii nu vor să audă de noi. Fir-ar ei să fie de cititori care au pretenția să găsească volumele în librării, ba le mai vor și fără greșeli de ortografie și de punctuație!

Că nah, în țara în care lumea e needucată și nu știe să recunoască genialitatea, absolut oricine se poate considera genial, și găsește și 15 prieteni care să-i confirme asta. Iar când vede că n-are succes, dă vina pe lume și gata. Poți să-i spui că lumea nu e proastă? Nu poți. E acoperit. 

2 păreri la “Scriitorii români și realitățile lor paralele

  1. Pingback: Ce mi-a mai plăcut pe internet (8) – Alina Valentina Mihai

  2. Articolul tău conține atât de mult bun-simț, încât (observi,nu?) nimeni n-a sărit să te contrazică. N-ai nici un comentariu.
    Ai pus degetul pe rană: educația, asta-i buba.
    Oamenii noștri politici au alte direcții pentru banii adunați la buget. Educația poate să mai aștepte.
    Tocmai de aceea masa de cititori va scădea de la un an la altul.
    Și tot de aia va scădea și numărul celor care încearcă să scrie și să publice.

    Eu unul scriu pentru că am mult timp liber și mă plictisesc. Dar cei care scriu ca să câștige bani… sunt naivi.
    Nu se fac bani din scris cărți. Nu la noi.
    Cât despre SF&F… asta chiar că e o nișă foarte subțirică în țara noastră.

    Frumos articol, dragă! Mi-a mers la inimă.

Lasă un răspuns