X-Men față cu Apocalipsa nu se descurcă prea bine

Am văzut și X-Men Apocalypse. Am repetat aceeași figură de la Civil War și anume m-am dus la film ca floricica, fără să știu prea bine nici cum arată afișul, nici cine va fi în film, fără să fi văzut trailerul, etc. Bine, mint puțin. Am văzut afișul pe spatele unor autobuze, dar numai cu coada ochiului. Și știam cine e Apocalypse, din X-Men TAS si X-Men Evolution. Nu mai țin minte nimic din ce făcea Apocalypse în TAS, țin minte doar că în Evolution m-a ținut cu sufletul la gură, iar concluzia după ce am văzut filmul e că am chef să revăd desenele animate. Dar din păcate nu o spun dintr-un motiv pozitiv.

Pe de-o parte povestea mi s-a părut foarte slabă. Apocalypse vrea să reorganizeze lumea și să le redea oamenilor libertatea (de a-l sluji pe el), dar numai după ce rade fără discernământ ceea ce există deja. Pentru că el e Apocalypse și poate. Xavier și prietenii lui trebuie să îl oprească. Și gata. Asta e tot.

Efectele speciale sunt foarte frumoase, începusem să le savurez încă de la intro, dar pe parcurs au început să-mi lase un gust amar pentru că păreau că scapă efectiv de sub control. Apocalypse face praf orașe întregi, Magneto dezmembrează și remodelează clădiri și poduri în fracțiuni de secundă, totul se transformă sub ochii noștri în nisip, apoi în piramide și pur și simplu… e prea de tot. Comentam săptămâna trecută cum Wanda și Natasha merg la luptă cu părul dezlegat. Ei bine, Psylocke merge la luptă îmbrăcată ca pentru un show erotic. Comentariile sunt de prisos.

Sunt multe, multe treburi care nu mi-au plăcut și care mă râcâie pe creier. Havok dispare în neant fără nici o explicație. Scott (fratele lui) îl crede mort dar nu varsă o lacrimă. Eu am crezut că Havok a intrat în bula aia de teleportare și că urma să reapară cu Apocalypse și ceilalți în locul unde se transportau. Dar nu. Chiar a dispărut în neant. În fine, nu prea mai are sens să mai disec detalii, ar trebui oricum să am filmul la dispoziție ca să recapitulez tot, însă ideea e că multe lucruri scârțâie, iar orice replică sau scenă intenționată a fi mai cu greutate și/sau miez tot a gol sună. Până și momentul dramatic în care lui Magneto i s-a prăbușit toată viața pe care o construise cu dăruire în ultimii ani a părut cusut cu ață albă și montat acolo artificial.

Tristețea cea mare e că „performanța” asta vine după First Class și Days of Future Past, cu care nu se compară. Culmea e că Sansa chiar spune în film că al treilea e mereu cel mai prost (și Apocalypse este al treilea film din seria nouă). Și cum tot am ajuns la Sansa – pardon, voiam să zic Jean Grey – merită și ea o mențiune negativă. Până acum încă puteam crede (nu doar eu) că Sophie Turner e ok, de vină e mămăliga de Sansa, care e un personaj tare greu de scos la lumină. Dar uite că și Jean Grey are fix aceeași privire parțial blândă, parțial năucă și slabă de înger, iar momentele în care pare să exprime ceva voință sunt la fel de forțate ca în Game of Thrones, lucru care mă face să cred că da, până la urmă, Sophie Turner chiar e o actriță slabă. Păcat.

De asemenea, cred că Apocalypse avea un potențial enorm ca antagonist și că a fost pur și simplu irosit într-o poveste ca asta. Păcat și de el.

O altă mare tristețe se referă la faptul că X-Men par să fi scăpat de sub control cu toții. Accept faptul că materialul sursă, benzile desenate, există în ATÂTEA forme încât e imposibil să le mai ții șirul și să mai înțelegi ceva, iar în fiecare serie creatorii fac cu ei ce le tună. Accept că și seriile de desene animate sunt semnificativ diferite, ca și cum ar fi realități paralele. Asta e viața. Dar ce se întâmplă în seria de filme este deja ceva de speriat, nu alta. Primul film X-Men a apărut când aveam doar 12 ani, l-am văzut cu ochi de (încă) copil, m-am bucurat corespunzător, pe celelalte le-am văzut rând pe rând, când au apărut. Au fost filme destul de inegale. N-aș spune că a rupt vreunul norii, dar au mers. Cu Apocalypse însă, simt că am ajuns la un fel de punct limită.

După măcelăreala din X3, am înțeles legimitatea unui reboot și a unei întoarceri în timp. După Days of Future Past trag concluzia că suntem acum pe o altă linie temporală și că putem șterge cu buretele ce s-a întâmplat în primele trei filme. Cu toate astea, senzația de megaîncâlceală a timpului și a firelor narative persistă și nu e ajutată deloc de amețeli cum ar fi prezența simultană pe ecrane a lui Quicksilver atât în Avengers, cât și în X-Men, în variante diferite. Sau apariția scurtă a lui Gambit în Wolverine Origins, care se cere și ea ștearsă cu buretele din moment ce așteptăm un Gambit cu totul nou. Sau apariția lui Angel/Archangel atât în X3 cât și în Apocalypse, în variante diferite, neexplicabile prin linia temporală diferită. E ca și cum celor de la Fox nu le-ar păsa cu adevărat de majoritatea mutanților și i-ar arunca în scenă strict ca pe niște figuranți interschimbabili. (Parcă era unul cu aripi, nu i-ar sta bine lângă Apocalypse? Ce? L-am mai băgat într-un film acum 10 ani? Păi ce contează? Las’ că dă bine să fie și un înaripat pe aici. Îl mai băgăm o dată.). Și ăsta e unul din modurile sigure de a mătrăși toată treaba, dintr-o sumedenie de așa-zise detalii care nu se îmbucă unul cu altul și din care rezultă o imagine tremurată, practic ratată ca întreg.

Mă mai roade rău de tot încă o treabă. Linia temporală. Mama ei de linie temporală. Magneto e un supraviețuitor al Holocaustului. A scăpat de la Auschwitz. S-a născut în anii 20. Vă dați seama că mâine-poimâine ajunge la suta de ani, nu? Acțiunea din X-Men Apocalypse se petrece în 1983. El ar avea spre 60 de ani. Deja e o vârstă, pe care Fassbender e, evident, departe de a o arăta, și mă și îndoiesc că se dorește afișarea ei. Nu vreau să mai încerc să calculez vârstele celorlalți, și de altfel, cred că nici cei de la Fox nu vor. Pentru că toată însăilătura ar începe să se destrame, bucată cu bucată. Ceva aici nu mai merge, sau nu va mai merge destul de curând. Timpul se dilată și se contractă, dar totuși, cu niște limite. Părerea mea e că toată franciza X-Men ar trebui (ar fi trebuit deja de fapt) luată de la zero, fără orice legătură cu primele trei filme, și regândită din temelii pentru adaptarea ei la noul secol, păstrând esența personajelor și conflictelor. Dar na, eu sunt genul dispus să recurgă la asemenea remodelări extreme. Dacă nu se va întâmpla așa ceva mi-e teamă că X-Men chiar se apropie cu pași repezi de propria lor apocalipsă. Dar da, știu, în situația în care ne lovim de teme atât de sensibile și încărcate istoric ca Holocaustul, mici șanse să schimbăm originea unui personaj ca Magneto ca să îl facem cu adevărat viabil în secolul nostru. Asta e istoria. Și Fox nu e MCU. Și mutanții mei iubiți devin doar niște afișe de carton. Și e mare, mare păcat.

Eu m-am atașat de X-Men iremediabil din primele momente în care i-am văzut. Când eram mică, tot ce avea superputeri și apărea la televizor era sub radarul meu. Unii eroi mi-au plăcut, alții nu, iar dintre toți X-Men s-au detașat cel mai puternic. În primul rând, ei erau mai mulți în gașcă, și se pare că un număr mare de personaje este una din tacticile eficiente pentru a atrage un public mai mare. Există o diversitate, există și conflicte interne, pe lângă cele cu răii din afară, și cred că pe același principiu au funcționat și trupele de fete/de băieți din anii 90, care erau selectați ca să reprezinte fiecare câte o tipologie cu care să se identifice și să rezoneze segmente diferite de public. La mine nu a mers treaba cu identificarea, dar a mers altceva, și anume imaginea unui grup la care ai vrea să aparții. Când ai 6 ani și visezi toată ziua, e mult mai tentant să visezi că ești în echipa X-Men decât sidekickul lui Batman, că ei sunt mai mulți și e mai mare distracția și toți sunt importanți, fiecare în felul lui. Pe urmă mai era ideea de oameni diferiți, care creau teamă, neîncredere și respingere din cauză că puteau face lucruri pe care oamenii obișnuiți nu puteau să le facă (și unii mai și arătau foarte ciudat). Sunt destul de convinsă că dacă brusc ar apărea în lumea noastră asemenea mutanți, ar avea de înfruntat o mulțime de probleme similare din cauza asta. Peste toate astea, X-Men chiar aveau peripeții extraordinare. Am învățat multe de la ei, i-am luat ca modele în diverse situații (chiar conștient și intenționat), mi-au creat o fascinație și niște interese către anumite subiecte (de exemplu, așa m-am trezit scriind biopunk), până la urmă, m-au educat într-un fel.

Acum îmi dau seama că, de fapt, nu mai țin minte concret aproape nimic, că totul în legătură cu ei s-a transformat într-un talmeș balmeș, că, cine știe, poate și bucățelele pe care mi le amintesc cât de cât erau de fapt altfel în realitate (au trecut peste 15 ani de când mă uitam eu la desene) și poate că în timp am ajuns mai mult să îmi închipui lucruri despre ei decât să îi cunosc cu adevărat. Cum spuneam mai sus, simt nevoia să revăd poveștile cele mai apropiate de o sursă „originală” pe care le am la dispoziție. Să mă întorc puțin în timp (Days of Future Past :P), să văd și să înțeleg cu mintea de acum exact ce și cum a fost. Cine sunt și ce înseamnă X-Men cu adevărat, dincolo de zecile de reinterpretări și de imagini mișcătoare colorate strident. Pun pariu că va fi foarte interesant. Măcar acolo nu se schimbă datele problemei de la un sezon la altul. Sau?…

Lasă un răspuns